NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
327
romanilor îi extenuează pe invadatori, silindu-i să se retragă. La Kesmaur
însă, hunii îi provoacă din nou pe inamici şi, ropotul de luptă, înţesat de
strigătele înspăimântătoare şi de sunetul tobelor ancestrale, vuieşte iarăşi
între coperţile cărţii. Prim-planul aparţine când unei armate, când celeilalte,
forţele par echilibrate, însă acest echilibru nu este unul armonios ci, tocmai
el, determină prăpădul extins, parcă, spre nemargini cosmice, moartea fiind
semănată pretutindeni pe un câmp de luptă universal, iar timpul marcat, din
nou, cu mărturii transmise posterităţii: “Primi igitur aciem instruentes, in
terrorem hostium clamorem terrificum edere, tympana more patrio pulsare,
iaculis ac telis hostem eminus ferire, ordines turbare coeperunt; ubi turbata
omnia vident, impressione facta cominus pugnare. Nec Detricus cum suis rem
segniter gerebat. Qua impetus et vis maior ingruerat, ea nostris resistere et
se suosque strenue defendere. At Hunni in quam partem incubuerant, omnia
caedibus prosternere. A primo diluculo ad horam diei nonam accerrime
pugnatum est. Ad extremum, hostes multis acceptis vulneribus terga vertunt.
Hunni quoscunque fugientes consequi poterant passim omnes trucidant.
Maternus ea pugna obtrucatus est; Detricus in fronte sagita graviter vulne-
ratus, vix evasit, ex quo vulnere aegre tandem convaluit. Ob quod vulnus
acceptum, cognomen Detrico ab Hunnis inditum immortalis […]. Tantum
sanguinis in loco pugnae fluxit, ut campus fere totus cruore maduerit. Nec
Hunni laetam et incruentam victoriam sunt consequuti, nam quadraginta
millia ex eis occisa esse dicuntur, inter quos Bela, Keme et Kaydicha duces
occubuere […]. Hostium maxima pars concidit, praeter paucos, qui elabi
fuga potuere” (1502).
Este o bătălie arhetipală, un edificiu cu corp de uragan, care, sfidând
nume şi alte detalii particularizante, se iscă din sine la infinit, fiind ea însăşi
mereu drojdia unui viitor prăpăd. Întotdeauna există un motiv sau un pretext
ori însăşi neostoita fire războinică dospeşte măcelul. Acesta este latent şi în
înşelătoarele răstimpuri de acalmie; nu se stinge nici prin moarte, deoarece
trupul personajului colectiv este un miriapod, o arătare ale cărei capete şi
tentacule nu pot fi retezate deodată şi, retezate, regenerează. Blestemul morţii
care nu moare transformă, cinic, războiul în mândrie şi, câtă vreme există
mari victorii, mari comandanţi, fără a insista prea mult asupra perisabilităţii
acestora, umanistul care urăşte din suflet războiul devine scriitorul plin de har
care, în momentul de răscruce istorică a alor săi, tratează veninul cu venin,
printr-o dramatică homeopatie. Această putere o are doar artistul capabil să
dubleze realitatea cu verosimilul şi să lumineze prezentul tenebros prin re-
crearea vârstei de aur. În trama epică, tabloul bătăliei arde viu. Efectul de di-
namism este obţinut prin alternarea sacadată a prim-planurilor, prin construc-
ţii participiale sau gerunzii şi substantivizări care concentrează acţiunea, prin
328
ANTAL GYÖNGYVÉR
utilizarea comparativului adverbial, precum şi prin corelarea unor adverbe
şi conjuncţii antrenate de o suită de verbe gradat dispuse în enumeraţii,
în cele din urmă aflate la timpul prezent – fapt ce face apogeul efectului
dinamic: “Duces, partitis inter se exercitus ordinibus, quisque nunc mo-
nendo, hortando, nunc hostium impotentiam et paucitatem elevando, ut mi-
lites acrius fortiusve hostibus insisterent, summam operam navare; nunc
ubi hostes vehementius urgerent, etiam ipsi concurrere, strenue se gerere,
pugnare, et virtutis suae facinora edere. Contra Romani quoque haud
segniter Hunnorum impetum propulsabant, se vitamque tutabantur, magnam
nostrorum caedem stragemque edebant […]. Fit igitur atrox pugna, magna
utrinque strages; campus utriusque partis cadaveribus consternitur” (1503).
Verbe active şi participii iau locul substantivelor şi adjectivelor. Acestea,
când se recurge la ele, datorită sferei semantice şi “gravităţii” lor, contribuie
la gradarea dramatismului. Olahus optează pentru infinitivul narativ cu va-
loare imperfectivă, fidel modelelor clasice, dând fluenţă evenimentelor.
Acestea se rostogolesc în chip de tăvălug, iar avalanşa lor nu se poticneşte în
necesarele perfecte verbale, care ţintuiesc imaginea etern pe pereţii istoriei,
într-o colorată frescă, într-un monumental basorelief. Cartea lui Olahus ar fi
un muzeu istoric, dacă fervoarea nu i-ar conferi mai degrabă statut de rampă
ale cărei lumini, cu măiestrie dispuse şi coordonate, adâncesc atmosfera
spectacolului viu.
Personajele episodice ale următoarei scene sunt Aëtius şi Theodoricus,
strategia lor grăieşte, însă, despre acelaşi regizor. Armatele se organizează,
momentul semnalului de luptă este ales astfel încât umbrele serii să slujească
scopului extrem. Şirurile se urnesc de ambe părţi, înaintând unele către altele
şi înspre maximă încordare. Aproape că devine o uşurare aruncarea primelor
suliţe, atunci când apropierea este favorabilă declanşării atacului propriu-zis.
Energia eliberată seceră oameni şi cai. Cei care luptă cu sabia trebuie să se
apropie şi mai mult. Corp la corp, se moare mai bărbăteşte. Flancurile sunt
asumate de aliaţi; cei suspectaţi de trădare sunt închişi între formaţii robuste
şi siliţi la eficienţă. Steaguri şi arme, comandanţi şi regi, mii de anonimi
huni, gepizi, alani, vizigoţi, romani şi ostrogoţi îngroaşă pământul mustind
de sângele care umflă ape purtătoare de leşuri. Proporţiile dezastrului sunt
covârşitoare: “tanta […] strages, tam atrox et cruenta, ut vix ulla hominum
memoria atrocioris unquam meminerit” (1504). Numai cele ale următorului
masacru le pot depăşi.
Şi, într-adevăr, episodul cuceririi cetăţii Rhemi poartă dramatismul către
cote paroxistice. Sub ploaia de săgeţi, dintre zidurile izbite cu berbece şi
mutilate de proiectile catapultate, vaierul femeilor şi copiilor este singurul
semn de viaţă al populaţiei paralizate de groaza unei cumplite morţi, căci