324
ANTAL GYÖNGYVÉR
el are puterea de a însenina şi pe această cale sufletul cuprins de jale. De
aceea, reproşul pe care îl face zeul celui căzut în deznădejdea omului neiniţiat
este legat de abandonarea de către acela a ambelor sale meniri, de preot şi de
artist, precum şi de refuzarea, deopotrivă, a luminii cereşti şi a celei artistice:
“Non ideo in nostrum nomen sacra verba dedisti,
Caetibus et nostris adnumeratus eras!” (1492)
Această îndoită calitate a zeului este lăudată şi de Jupiter:
“O, Tymbraee pater claro qui lumine terram
Lustras, et vatum pectora sacra regis!” (1493),
lumina, ca revelaţie şi reverberaţie a supranaturalului, devine în proza ola-
hiană un personaj cu statut aparte. Astfel, după cum mărturiseşte Attila,
nu vorbele principelui bisericii l-au înduplecat cu adevărat să cruţe Roma,
nestemata râvnită cu ardoare de el şi de întreaga sa armată, pentru care,
jertfind atâtea suflete, a ieşit din nou la pradă din Sicambria, ci faptul că ele
au fost confirmate de ”augusta” şi “venerabila” arătare (“habitu augustiore”,
“veneranda canitie” (1494)), conturată numai pentru ochii lui îndărătul
papei. Iar soarta regelui hun este pecetluită când “spre răsăritul soarelui
de primăvară” (!) – “ad ortum solis vernis” – o cometă va apune după ce
douăzeci de nopţi a brăzdat cerul: “Cometes ante eius mortem viginti circiter
noctibus […] visus” (1495).
Când lumina stăruie în noapte în chip de miraculoase torţe peste fântâna
arteziană a Sfintei Cruci, ea îngrozeşte turcimea cotropitoare a Severinului:
“Dicitur […] faces […] ardentes noctu isthic videri. Has ob res etiam
Turcis fontem in magna esse veneratione” (1496). La fel, când se arată drept
“făclii arzând îndelung deasupra culmilor oraşului“ Rhemi – “faces ardentes
supra civitatis verticem saepe ac diu visas” (1497) –, ai cărui cetăţeni au
fost masacraţi în templu împreună cu episcopul lor, înfricoşează şi pun pe
fugă nebună nelegiuiţii cuceritori, în timp ce, pentru creştinii risipiţi prin
împrejurimi, înseamnă divina chemare acasă şi sfântul semn că Dumnezeu nu
i-a părăsit: “[Dicitur] cives plerosque qui metu tyrannorum aufugerant, visis
tot signis divinisque prodigiis […], ad urbem tandem revertisse” (1498). Căci
cei legaţi prin pietate de Dumnezeu sunt însufleţiţi de ceea ce Ficino numeşte
“conştiinţa solidarităţii totului cu Dumnezeu, într-un circuit de iubire, care
este o răspândire şi o reflectare de lumină” (1499).
Prin aceasta, practic, se închide cercul spectrelor care alcătuiesc universul.
Înturnând lumina [121*], viaţa materială şi spirituală din eternitatea spaţiului
nemărginit, către veriga dintâi a iubirii [1*] în care se converteşte de la sine,
finele periplului existenţial devine originar, amintind de crezul lui Giordano
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
325
Bruno că, faţă de iubirile vulgare, care îl robesc pe om, prin Iubire, omul se
divinizează (1500) şi cată către eternitate.
Triumfurile lui Petrarca, pe care ni le-am propus călăuză – spre a nu
rătăci în labirintul conceptelor – în studiul la care ne-am angajat, dobândesc
semnificaţii profunde: frământarea poetului surprinde marile schimbări
cosmice ori tocmai imuabilitatea, lipsită de atribute, a lumii, de vreme ce,
pe de o parte, sfârşitul înseamnă început, iar, pe de alta, istoria fiecărei fiinţe
umane reprezintă ontologic şi artistic răsfrângerea esenţială a aceleiaşi energii
care s-ar putea numi primordială, dacă i s-ar putea opune o alta.
Din această perspectivă, a căuta să integrezi un artist în cursul de
sensibilitate şi făptuire meşteşugită cărui îi aparţine fatal este fie un nonsens,
fie o cerinţă imperioasă de îndreptare a consecinţelor unui lapsus memoriae.
Nicolaus Olahus îşi are locul de drept în umanismul european, aşa cum
dovedeşte sincronizarea preocupărilor sale cu cele proprii epocii, precum şi
convingerile – profund umaniste – care răzbat din opera sa. Fiind european,
Nicolaus Olahus este, parafrazând un mare istoric literar, ipso facto, un
scriitor al neamului său.
IV. ARTA CUVÂNTULUI
ÎN SCRIERILE UMANISTE
ALE LUI NICOLAUS OLAHUS
Motivaţia scrisului, dibăcia structurării, grija pentru expresie, harul şi,
nu în ultimul rând, patriotismul, cu atât mai arzător cu cât încercările istoriei
deveneau tot mai grave până la tragism – toate conferă o tonalitate specifică
prozei artistice a lui Olahus, o culoare aparte, o marcă de stil inconfundabilă.
Pagini narative pline de dinamism, digresiuni anecdotice memorabile, fabu-
loase descrieri de natură, portrete hiperbolice, pasaje de veritabilă analiză
psihologică, discursuri de o elocinţă sclipitoare, personaje colective remarcabil
închegate, elegante figuri de stil, o prozodie şi o versificaţie îngrijită, precum
şi o limbă latină impecabilă, fluentă, fac din umanistul Nicolaus Olahus,
adesea, un virtuoz.
1. NARAŢIUNEA
Epopeea hună este grandioasă. Evocarea trecutului legendar impresio-
nează în aceeaşi măsură în care episoadele de acerbă luptă antrenează ima-
ginaţia prin forţa narativă a scriitorului. Relatarea este captivantă şi plină de
detalii în dinamică succesiune, astfel încât, din vâltoarea scriiturii, răzbate
cu adevărat vuietul bătăliei. Atacul nocturn al hunilor asupra taberei lui
Maternus şi Detricus, precedat de trecerea Tisei şi, pe burdufuri, a Dunării,
îi surprinde pe aliaţi. (Evenimentul istoric presară întotdeauna cu nume
spaţiul.) Dar victoria nu este una finală. Luminându-se de ziuă, “antequam
vires, recenti caede fatigatas, recuperare possent” (1501), replica armată a