Nicolaus olahus

320

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

fie că laudă castitatea Mărgărintei – logodnica lui Danus – virtute ce-şi găseşte 

expresia în frumuseţea ei pe măsură 

   

(“

Margaris ecce tibi ducetur candida coniux

   

 

Nomine quae est pulchro pulchrior ipsa suo” (1458)).

În cearta formelor frumoase, poetul îşi sfătuieşte amicul să fie mai înţelept 

decât “corupătorul de pe Ida” – “Idaeus adultor” – pentru ca desfătarea să nu 

fie lipsită de virtute şi inocenţă: 

   

“Sic tibi deliciae crescent, et candida virtus.” (1459) 

Pe această cale a armonizării frumuseţii firii şi a celei ce bucură privirea, 

finalitatea  este  visul  de  aur  al  tuturor  timpurilor:  fericirea  [119*]  fiinţei 

umane:

   

“

Felix qui potuit talem traducere vitam 

   

 

Coniugis atque suae munera perficere!” (1460)

Într-o  împrejurare  asemănătoare,  poetul  îi  adresează  unui  alt  prieten 

al  său,  lui  Emeric  de  Calna,  urări  de  trai  prosper,  în  care  fericirea  implică 

binecuvântare  divină  (“Deus  producat  […]”)  pentru  bunăstare  (“cum  dote 

puella”),  pentru  fidelitate  (“consors  fida”),  în  “plăcutul  jug  al  căsniciei” 

(“dulce connubii jugum”), pentru “dragostea fără de prihană” (“purus amor”), 

pentru sporirea familiei “precum înrămureşte mălinul înflorit” 

   

(“

Ac veluti turgent frutices florentis olivae,

   

 

Sic mensam soboles cingat amica tuam” (1461)),

şi pentru păstrarea tradiţiilor:

   

“

Foelix qui poterit talem producere vitam

   

 

Et grates meritas reddere rite Deo.” (1462)

Mai târziu, fericita ursită a celui mai fraged vlăstar al Calninilor stă sub 

aceleaşi semne luminoase, pietatea şi respectarea datinilor străbune făcându-l 

pe om părtaş la binele ceresc şi lumesc. Acesta din urmă, pentru înaltul prelat 

Olahus,  are  alte  accepţii  decât  cele  hărăzite  mirenilor.  Scăldându-şi,  însă, 

sufletul în lumina blândă a umanismului, el tânjeşte cu ardoare să-l cunoască 

pe Erasm, cel mai nobil, mai demn şi mai virtuos fiu al cetăţii umane, pe care 

îl consideră “fericit exemplu” – “exemplum felix” (1463). Visul neîmplinit îi 

rămâne în urmă, ideal. Dar pala dulce a transformării în realitate, chiar prin 

propriile sale strădanii, i-a mângâiat, pentru o clipă trecătoare, pioasa-i inimă:

   

“

O nimium felix essem, si fata dedissent 

   

 

Cernere viventis lumina chara viri!” (1464)

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

321

Frustrat şi de această fericire, lasă înţelesurile ei la voia sorţii fiecăruia. 

Lui  Villega,  funcţionar  (al  fericitului  episcop  de  Brixia  –  “felix  praesul” 

(1465)),  îi  recomandă  să-şi  găsească  fericirea  în  slujirea  cui  devotament  a 

stăpânului, făcându-l, totodată, şi pe acela fericit:

   

“Felix sorte tua dominus, sed tu quoque felix,

   

 

Qui domini curam non sine laude gerat.” (1466) 

Pe bunul prieten Brodericus îl consideră fericit deoarece nu a apucat să 

vadă ruinarea patriei, ci doar mărirea ei:

   

“O, felix claros patriae qui vidit honores,

   

 

Illius ast cladem cernere non voluit!” (1467)

Tot  astfel,  durerea  pierderii  lui  Matheus  este  îmblânzită,  în  parte,  de 

consolarea că cel care, ca şi de curând pierdutul Erasm, a dus o viaţă fericită 

– “betata vita” (1468) – nu-şi va vedea convingerile întinate în nelegiuitul 

secol:

   

 

“Laetor quod evitaverit 

   

 

Hoc perfido et nefario nunc saeculo

   

 

Mores suos corrumpere.” (1469)

Pentru toţi cei buni, atunci când lumea devastată de rele devine vrăjmaşă 

şi neîncăpătoare, împărăţia cerească înseamnă eterna fericire – “limina plena 

bonis” (1470) – pe care o mărturiseşte umanistul şi în testamentul său şi la 

care aspiră şi sufletele chinuite din paginile sale de proză istorică. Dacă vieţile 

şi  bunurile  lor  fac  fericirea  hunilor  pe  pământ  (“regnum  Galiae  imperio 

nostro […] coniunctum quantam adferet […] vitae felicitatem!” (1471)), pe 

ei îi aşteaptă, după cum le făgăduieşte cucernicul Nicasius, împărtăşirea din 

beatitudinea  eternă  a  cerurilor:  “Ad  coelestem  […]  vitam  laeti  advolemus 

atque illius beatae simus particeps […]. Illa coelestia […] praemia […] fe-

licia [sunt] […] ac nullis unquam seculis finienda” (1472).

Prăpastia dintre viaţa reală şi învăţăturile umaniste este vădită de carac-

terul rămas utopic al principiilor morale formulate, între alţii, de Leonardo 

Bruni: “Printre învăţămintele morale […], locul cel mai înalt îl deţin acelea 

care  privesc  statele  şi  guvernarea  lor,  fiindcă  această  disciplină  tinde  să 

găsească  fericirea  tuturor”  (1473).  Că  soarta  reală  violentează  fericirea  a 

observat-o  deja  şi  Machiavelli,  precum  şi  Pontano  (1474).  Chiar  pentru 

Salutati, pe pământ omul are menirea de a făptui, iar viziunea fericirii este 

proiectată în lumea de dincolo (1475). Cum fericirea este conceptuală pentru 

Ludovico Lazarelli, ca scop suprem al vieţii ea înseamnă cunoaştere şi îm-

păcare (1476) renunţând la pasiune şi teamă, la “grija prostească de a râvni 

---