NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
341
“necessitas, durum mortalium telum” (1539). Vorbitorul repetă emfatic, până
la redundanţă, avantajul inamicului de a lupta acasă – “intra regnum suum,
in patri, in domesticis sedibus” – descriind vrăjmaşul aproape hiperbolic:
“Quam potens hostis […] qua multitudine, quibus apparatibus, considerate”
(1540). Folosirea acestui imperativ – mod verbal pe care oratorul nu îl va
mai întrebuinţa decât în finalul discursului său – aruncă militarii, ca pe nişte
gladiatori în arena realităţii. Biciul iminentei primejdii, ţepuşa adevărului,
îi conştientizează şi face ca, dacă regele a dovedit mereu că se implică în
iureşul luptei precum un oştean de rând (calitate evidenţiată şi în portretul său
de la începutul operei), ei, la rândul lor, să fie determinaţi la vitejie nu prin
îndemnul comandantului, ci prin firea lucrurilor – “natura”. O antiteză cu
grave implicaţii este ţintuită deasupra capetelor hunilor: “victoria praeclara” /
“servitus morte acerbior”. Dar, secondată de o majoră disjuncţie (“vel victoria
[…] nobis acquirenda est, […] vel omnibus ad unum usque moriendum”
(1541)), ea nu mai apre ca o sabie a lui Damocles, ci este transformată în
libera opţiune a militarilor, reliefată fiind şi printr-o nouă, multiplă, întrebare
retorică, precum şi de o altă maximă. În acestea, conjunctivul verbal cu valoare
de condiţional optativ şi epitetele augmentate antitetic, însoţind “taberele”
opuse ale substantivelor şi sintagmelor nominale (“gloria”, “victoria”, “Scy-
thicum nomen”, “
virtus maiorum”, “
manes maiorum”, “
fortitudo” /
“
fuga”,
“mos imbellium atque socordium”, “dedecus”) aduc înainte ochilor minţii
potenţialele variante ale propriului lor viitor: “Si persuassum esset animo
[…] paulatim retrocedere, quid ea specie fugae, gloriae nostrae, iam multis
maximisque vixtoriis partae, esset indignius? quid inhonestius? quid nobis
turpius, quid Scythico nomini, universo orbi formidabili, munus conveniens?
quid maiorum nostrorum virtutibus et fortitudini magis adversum? Satius
semper habitum est et pulchrius, cum dignitate gloriaque mori et maiorum
nostrorum manes invisere, quam, imbellium atque socordium more, hostes
nostros turpi fuga devitantes, infamem et dedecore plenam agere vitam”
(1542). O altă antiteză, cea dintre glorioşii huni, temuţi în întreaga lume, şi
duşmanii lor, consideraţi “gingaşi la eforturi” (“laboris inpatientes”), “de-
prinşi mai mult cu odihna decât cu războiul” (“quieti potius quam bello
dediti”), “spălături” şi “resturi” (“
colluvies”, “
reliquae”) ale unor strămoşi
demult izgoniţi de hunii de atunci este menită să-i facă pe militari a nu ceda.
Alternativa de asumare cu vitejie a situaţiei deschide pentru huni, în viziunea
comandantului, o perspectivă de invidiat. Prinse între verbe, acum aflate la
timpul viitor, substantive sugerând o zodie mai bună ispitesc armata la fapte
mari: victoria, utilitas, spolia, regnum, gloria, Europa, opes, imperium, orbis,
accesio, felicitas. Această perspectivă întruneşte toate aspiraţiile neamului lui
Attila: “Quid a diis immortalibus commodius, fortunatius et felicius nobis hoc
342
ANTAL GYÖNGYVÉR
dari potest?” (1543). Dacă idealul nu cunoaşte limite, în schimb, închipuirea
atinge prin cele evocate pragul său extrem, pentru care orice efort reprezintă
un preţ mic, Attila insistând asupra acestui fapt în mai multe rânduri (“Regnum
amplissimum nobilissimumque hodierno die imperio nostro non difficulter
adiungi possit” (1544)). Între trecut şi viitor – ambele magnifice – , prezentul
reprezintă o datorie de împlinit. Ea este marcată prin ocurenţa verbelor şi
expresiilor verbale impersonale din aria semantică a necesităţii, precum şi de
diateza perifrastică passivă: “ardua est”, “oportet”, “victoria acquirenda est”,
“moriendum est”, “depugnandum est”, “congrediendum est”. Pe parcursul cu-
vântării sale, Attila îşi poartă repetat auditoriul între coordonatele calde ale unor
adverbe şi ablative temporale definind trecutul (“omnibus temporibus aeta-
tis nostrae”, “annis superioribus”, “iam”, “iam dudum”, “iam pridem”) sau
viitorul (“dein”, “postermo”) şi cele impregnate cu fiorul morţii (ale căror pi-
roane gramaticale sunt “nunc” şi “hodierno die”), călind inimile militarilor săi.
Textul rostit prea puţin este compatibil cu alte figuri de stil decât cele
amintite. Însă calitatea artistică a discursului nu este condiţionată de ele. În
afara unei metafore depersonificatoare, referitoare la gali – “colluvies” – şi
a stereotipicului “iugum” – însemn al oprimării – , o singură sinecdocă –
“arma” – concentrează, la fel de obişnuit, faptele de vitejie. În schimb, chiar
din momentul în care Attila arată că se încrede în conştiinţa oamenilor săi,
care nu trebuie îmboldiţi la luptă de comandantul lor, undeva în atmosfera
dramatică a episodului catalaunic pluteşte, parcă, prin ceea ce realizează
Olahus, ecoul bătăliei de la Trasimenus, unde, potrivit relatării lui Titus
Livius, fiecare militar s-a văzut nevoit să devină propriul său comandant,
vâltoarea luptei, ceaţa şi vacarmul asurzitor fragmentând şirurile şi lipsind
armata de comandă. Attila, în mesajul final al discursului său, stăruie tocmai
asupra ideii de unitate a armatei, condiţionând prin ea soarta bătăliei, şi le
porunceşte militarilor săi să nu-l piardă din ochi, urmându-i exemplul şi
încrezându-se în zei: “Deos imprimis immortales […], deinde me, et ducem
et commilitionem vestrum, sequamini. Adjuvabant Dii fortunam vestram,
augebunt vires, gloriam et opes. Ego vero nusquam sum vobis defuturus […].
Me igitur proponite vobis ob oculos […], mea facta imitemini, ac dum me
strenue rem gerentem videritis, alacri intrepridoque animo hostem urgete,
profligate, prosternite. Non magno periculo victoriam consequuturi sumus, si
pari virtute unoque animo
cum hostibus depugnaverimus” [s.n.] (1545).
Elocinţa proprie discursului rostit de Attila înainte de bătălia catalaunică
nu se dezminte nici în cuvântările sale ulterioare, adresate militarilor după
această luptă şi înainte de invadarea Italiei. Memorabile sunt şi secvenţele
oratorice ale lui Aëtius sau ale profetului gal, ale personajului colectiv al
disperaţilor cetăţeni din Rhemi ori ale piosului Nicasius sau ale papei Leo.