NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
343
Unele, ca discursul călugărului gal, nu caută să fie persuasive, altele nu
reuşesc acest lucru – deşi îl caută – , datorită înverşunării hunilor. Nimic nu
face, însă, ca măiestria lor să scapete, iar parcurgerea lor oferă întotdeauna
satisfacţie spirituală, toate fiind, considerate în parte, piese literare integre,
finisate artistic.
În schimb, Hungaria conţine doar pasaje de stil indirect sau citate
indirecte din alte cronici (cu excepţia fragmentului din Cassius Dio referitor
la podul traian al lui Apolodor din Damasc), iar în întinsul monolog al lui
Apollo, aparţinând poemului dedicat naşterii lui Gabriel de Calna, o oraţie a
zeului face armonioasă pereche cu urările de bine ale poetului, adresate finului
său. Alte versuri nonnarative şi nondescriptive au ca motivaţie a stilului direct
doar calitatea lor de epistolă.
Deşi figurile de stil fac parte, mai ales în poezii şi în pasajele de proză
descriptivă (1546), din recuzita artistică a scriitorului, adevărata măiestrie
a operelor lui Olahus rezidă în atmosfera (1547) lor conferită de o viziune
aparte şi de o structură gândită cu sufletul şi simţită cu mintea, în spiritul
umanist la vremii.
4. LIMBA LATINĂ
Un aport important are, în consacrarea artistică a operei lui Olahus, şi
eterna limbă latină, care le conferă, şi ea, clasicitate. Acurateţea latinei uma-
nistului transilvănean a fost remarcată şi apreciată deja de contemporani.
Această limbă erudită devenise pentru Olahus o a doua limbă maternă – fapt
dovedit de folosirea ei exclusivă până şi în redactarea scrisorilor adresate
familiarilor săi. Recunoscând în ea starea literară a umanismului, Olahus,
mereu nemulţumit de sine, tânjeşte în Ad lectorem după “graiul meşteşugit
al Catonilor”, după “bagheta îngrijitului Ptolemaeus”, după “vestita elo-
cinţă a plăcutului Crispus”, după “foarte iscusita vorbă a lui Trogus”, după
“strălucitorul talent al lui Livius” (“doctiloqui Catones“, “radius tersi Pto-
lemaei“, “celebris facundia lepidi Crispi”, “Trogus maximus”, “Livius in-
genio splendidus”). Umanistul consideră că însăşi “Minerva cea castă [este]
ocrotitoarea lirei latine” – “Latiae cultrix casta Minerva lyrae” (1548).
Din scrisoarea datând din 22 decembrie 1537, semnată de Petrus Nannius,
profesor la Universitatea celor trei limbi de la Louvain şi mare umanist bel-
gian, care consideră că prietenul său valah, plin de modestie, suferă de lipsa
proprie ochilor de a vedea totul în jur fără a se putea vedea pe sine, reiese că
344
ANTAL GYÖNGYVÉR
Olahus stăpâneşte această limbă, şi din perspectivă artistică, într-un mod care
stârneşte invidia şi îndreptăţeşte considerarea lui drept corifeu al umanismului
european. Ataşamentul lui Nicolaus Olahus pentru limba latină reiese şi din
mândria cu care consemnează latinitatea limbii şi originii moldovenilor,
muntenilor şi transilvănenilor, motiv pentru care desăvârşita ei însuşire
nu reprezintă pentru el doar un gest de adâncă preţuire a clasicismului, ci
întruchipează dorul său de obârşii.
Remarcând dicotomia limbă-gândire, Speroni susţinea că umanismul a
însemnat regăsirea, prin cuvânt, a gândirii, iar prin greacă şi latină, a celei
mai elevate gândiri (1549). Aceluiaşi crez i se datorează tratatul, apreciat
de Erasmus, Despre eleganţa limbii latine semnat de Lorenzo Valla, care
consideră latina o limbă sacră: “Magnum […] Latini sermonis sacramentum
est” (1550).
Când mari oameni de cultură precum Burckhardt sau Iorga condamnă şi
deplâng expresia latină a umanismului drept “cea mai mare siluire în materie
literară” (1551) sau drept “osândă a îmbrăcării spiritului în haina fosilă, în
mumia unei limbi moarte” (1552), ei par să nu cunoască argumentele pline
de emoţie ale umaniştilor înşişi, nici faptul că, în această frenetică dragoste,
nu fetişizantă, ci creativă, cele mai mari şi mai libere spirite ale timpului (în
care aceşti critici nu par să se încreadă) au fost unite, prin “frăţietatea de studii
umaniste pe care o înfăptuiau prin folosirea limbii latine, […]“ împotriva
barbariei şi a tiraniei spirituale (1553). Această unitate a celor atât de puţini
printre “barbari” a fost, însă, esenţială, devenind, într-o etapă ulterioară, după
coexistenţa (artistică) a latinei cu limbile vernaculare, imboldul, într-un fel
sau altul, al detaşării fireşti a acelora, când istoria nu consacrase încă termenul
de naţiune.
V. RECEPTARE
ŞI APRECIERI CRITICE
Atrăgând atenţia celor mai luminate spirite umaniste ale Europei vremii,
(care se bucură de sprijinul său sau de care este el însuşi îndrumat), Nicolaus
Olahus este preţuit de marii săi contemporani, care îl înconjoară cu admiraţie,
considerându-l prieten apropiat. Petrus Nannius vede în el “optimus et
eruditissimus omnium doctorum patronus” (1554) – “cel mai bun şi mai erudit
protector al tuturor învăţaţilor” –, Erasmus îl numeşte “patronus unicus”
(1555) – “protector nepereche” –, iar pentru Hannocus este “Maecenas eru-
dittissimus” (1556).
Referindu-se la versurile sale, cunoscând destinul său zbuciumat,
Nannius, care-l îndeamnă mereu să scrie istoria neamului său, asistat în lectura
scrierilor olahiene de marele prieten al lui Erasmus, Conradus Goclenius –
o altă somitate de la universitatea din Louvain – îi scrie pe 1 aprilie 1538:
“După cum lebăda cântă mai frumos înainte de a muri, tot aşa şi tu ai compus
cele mai suave şi cele mai elegante poezii la cea mai grea pierdere (1557).
Însă Nannius recunoaşte în Olahus nu doar un scriitor de talent, ci un spirit
umanist total: “Poate că alţii vor admira [alte] calităţi la tine […]. Unul îţi
apreciază sfatul înţelept şi grija prevăzătoare în toate lucrurile, altul fermitatea
şi statornicia caracterului […]. Unii te admiră pentru că, din ruina patriei tale
şi din pierderea avuţiilor regeşti n-ai păstrat o inimă întristată […], ci una
de mult timp resemnată şi ieşită deasupra cruzimii destinului; alţii preţuiesc
la tine sfânta credinţă a prieteniei, care tu socoteşti că trebuie cultivată nu
numai între graniţele vieţii, ci chiar după moartea celor dragi […]; eşti de-
parte de patrie, departe de interesele şi nevoile tale […], ca să veghezi mai
atent asupra intereselor reginei […], iar în povăţuirile reginei, din cucernicie
aduci credinţă, din experienţă dai orientare exactă în fiecare situaţie, din vasta
ta cultură aduci ştiinţă, din înţelepciune prudenţă. Unii îţi vor admira apoi
talentul multilateral, care nu se dezvoltă printr-o sforţare îndelungată, nici
Dostları ilə paylaş: |