Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 329
“nemo mortalium ad moenia defendenda accedere auderet” (1505). Minunea care i-ar putea salva este sperată de la sacerdotul cetăţii, dar acesta, în locul robiei de o viaţă le deschide perspectiva veşniciei lor fericiri, nu înainte de a încerca să-i salveze prin propriul său sacrificiu. Templul adăpostind cetăţenii adunaţi într-o supremă rugă în jurul cucernicului lor devine starea materială a pietăţii şi nici o creaţie artistică nu poate fi vreodată mai cutremurătoare şi aureolată de o mai tulburătoare sfinţenie decât aceste pagini ale lui Nicolaus Olahus. Uciderea tuturor, a copiilor şi a celor vârstnici, a bărbaţilor şi femeilor (“Hi obvios trucidare, puberes et impuberes necare, non aetati non sexui parcere” (1506)), a celor ce se roagă în templu, are loc pe piosul fond sonor al psalmilor, al sacrelor imnuri intonate cu o suprafirească şi teribilă bucurie, cărora capul retezat al episcopului nu încetează a le da glas. Cerurile, sfâşiate de durere, lasă să se vadă cete de îngeri luptând, de parcă grozăvia de pe pământ ar fi fost proiectată în tării, iar trosnetele templului, înfricoşătoarele sunete şi făcliile arzând de la sine peste “oraşul sfinţit prin moartea atâtor martiri” – “tot martyrum caede consecrat” (1507) – sunt semnul că divinitatea a devenit, în aceste pagini, personaj literar! După acest episod, redat cu o artă incompatibilă cu vreun atribut, oricât de generos ar fi acela, fanaticul asediu, durând ani, al Aquieleiei, eroica rezistenţă a vitejilor ei cetăţeni, diabolica insistenţă şi geniul malefic al regelui hun, devastarea, în cele din urmă, şi înecarea în sânge a oraşului din calea către Roma nu au cum să răzbată mai cutremurător din scrierea lui Olahus, chiar dacă dramatismul lor este acelaşi, chiar dacă războiul şi masacrul este pretutindeni la fel de hidos, iar moartea la fel de tragică. Cronicarul care aspiră la onestitate faţă de toate evenimentele şi în acelaşi timp la desăvârşirea artistică a fiecărei relatări riscă să-şi vicieze opera. (Oricum, într-o asemenea scriere, nu se poate vorbi de un singur punct culminant.) Pentru e evita “redundanţele artistice”, nu-i rămâne decât să selecteze, în situaţii similare, mereu alte puncte de reper, să îşi concentreze efortul creator asupra altor aspecte, să ofere alte detalii. Olahus are de ales între a lăsa posterităţii căderea Aquileiei, datorită fatalităţii de a se fi întâmplat după episodul Rhemi, ca pe o clonă literară a aceleia (ceea ce pare, la un moment dat, că se conturează: “milites […] urbem ca-
– moartea – diferenţa specifică. Deoarece cruzimea invadatorilor este passim neostoită, mereu aceeaşi, scriitorul marchează sfârşitul Aquileiei prin altceva: sinuciderea frumoasei şi virtuoasei Digna. Aruncarea ei de la ultimul etaj al locuinţei sale în râul Natiso îi mântuie castitatea şi, totodată, valoarea artistică a operei. Olahus nu este, însă, un narator tenebros. Când are ocazia, inserează în
330 ANTAL GYÖNGYVÉR textura narativă digresiuni anecdotice care destind tensiunea prin umor. Attila şi Corvinus, personaje centrale aflate în antiteză istorică, întrupând, însă, numeroase calităţi comune – compatibilitate prin care slujesc în egală măsură motivaţia operei – dispreţuiesc deopotrivă inerţia trupească şi dobitocia minţii, iar felul în care înţeleg să le ridiculizeze şi să le contracareze înseninează relatarea artistică, fie când regele hun îi supune la regim alimentar pe membrii corpolenţi ai trupei ambulante de pe drumul Concordiei, fie când solul Înaltei Porţi, stupefiat până la schizofrenie de grandoarea curţii de la Vişegrad, este însărcinat de Corvin să solicite sultanului, în propriul său loc (!), un mesager mai capabil. Deşi, lucrarea Atila este, prin specificul ei, cea care pune în valoare în cea mai mare măsură harul de narator al lui Olahus, atât în Hungaria, cât şi în poemele sale epice, relatarea respectă legile artei. Primele trei capitole ale operei de geografie umanistă, numeroasele sale pasaje autobiografice, digresiunile istorice care, urmând metoda biondină, întregesc monografic descrierea, se alătură istorisirilor descinse când din real (Atila), când din oniric (poemele epice). Acestea invită, parcă, sufletul să se cuibărească mai confortabil în trupul ostenit şi să asculte ceea ce a fost odată, ca niciodată:
...Şi povestea începe. Dacă este adevărată, grăieşte, fatal, tot despre război:
“ Tuum Caesar populos armis belloque potentes Convocat …” (1510) Dar uneori, ca în Bucolicele lui Vergilius, susurul apelor şi trilul din verzile dumbrăvi face ca povestea să se depene, departe de real şi de prezent, despre zei cu plete de aur, despre nimfe plutind uşor în hore sau despre joviali prieteni de demult:
“Murmure ubi grato vitreus perlabitur amnis Exhilarans dulci tristia corda sono. Incipit hic veteres cantu philomela querelas Fronde sub umbrosa promere maesta suas. Hanc aliae streperam volucres ganitibus altis Argutae passim vincere quaeque studet Luctibus inmodicis fessos tunc deprimit artus Occupat atque oculos lumina chara sopor […] Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|