Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
316 ANTAL GYÖNGYVÉR înţelesuri. În De hominis dignitate, acelaşi umanist arată că logosul divin se manifestă prin gândire umană unitară reconciliantă, datorită existenţei unui unic adevăr (1411) apropiindu-se astfel de divinitate, pe pământ omul deţine, cu îndreptăţire poziţie centrală. Mai temerar, Varchi susţine chiar că artele şi ştiinţele preexistă în spiritul uman, ca şi întreaga realitate (1412). Pentru Leonardo da Vinci, raţiunea imanentă care domină universul este diferită de cea umană, datorită caracterului său creator, de care, dintre oameni, numai artiştii se apropie. Ceilalţi recurg la experienţă şi convertesc argumentele în matematică, deoarece numai astfel tradus se lasă logosul surprins (1413). Între păcatele pe care ascetul din proza lui Olahus le înşiră drept cauze pentru care Dumnezeu trimite prăpădul hun peste creştinătate se află şi sfidarea raţiunii – “ratio neglecta” (1414). Deoarece aceasta înseamnă decădere de la calea cea dreaptă [115*], ruptura divină îşi vesteşte prin prorocul său voinţa de a-i readuce pe creştini pe calea cea dreaptă: “Non sis nescius, Deum […] ut […] a iustitia […] prolapsos […], ad […] iustitiam […] reducat, gladium suum in manus tuas nunc dedit” (1415). Dacă Attila devine astfel, în mod evident, instrumentul făptuirii dreptăţii divine, neamul său caută legiferarea dreptăţii sociale prin Kadár – un bărbat de distinsă înţelepciune: “Ne inter
în slujirea dreptăţii nepărtinitoare, hunii hotărăsc ca legile care se dovedesc necorespunzătoare să poată fi îndreptate sau abrogate, iar căpeteniile compromise, destituite: “Praeterea, ut duces, ad ea, quae belli sunt munia, […] cautiores facerent, atque ipsum etiam Kadarum ad ferenda in plebe iura, […] iustitiam absque odio et favore administrandam incorruptiorem et attentiorem redderent, publico decreto sanxerunt, ut tam ius, a Kadaro male administratum, aut corrigere, aut abrogare, quam duces, legitima ex causa magistratu privare possent” (1417). Secuii păstrează spiritul de dreptate moştenit de la huni, croind viaţa obştească pe măsura aceluia. Însă pedeapsa capitală aplicată, în răstimpuri, trădătorilor şi de membrii comunităţii (“si
în vremea scriitorului, de fapt, de rege sau prin decret nobiliar: “Et nunc in manibus situm est regis, qua sive sua, sive ex decreto nobilium, mulcta, rebelles adficiat” (1419). Cotidianul surprins în versurile lui Nicolaus Olahus tânjeşte după drep- tate, atât în momentele sale ludice, cât şi în cele majore. Poetul, în postură de nepărtinitor judecător în cearta cireşelor, acordă palmierul cuvenit învin- gătorului nu lui Nicolaus Prossemkius, ci prietenului Kálnay, ale cărui cireşe zemoase le întrec chiar şi pe cele din grădina lui Alcinous: NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 317
“Dulcia quum Alcinous consevit in arbore poma Sed meliora tuus fertilis hortus habet. Quare Nicoleum pomis me iudice vincis Palma triumphalis nunc tibi jure datur.” (1420) Iar venerabila doamna Clara, între ultimele poveţe date fiului ei, inserează şi pioasa respectare a dreptăţii, ca o înţeleaptă ce ştie că aceasta vine de la puterea divină:
“Iustitiamque colas, sancta pietate refertam.” (1421) Literatura umanistă are, pretutindeni în Europa, meritul de a impune motivul dreptăţii. Dacă de la Neagoe Basarab fiul Teodosie primeşte sfatul judecăţii cele drepte (“Să-ţi strângi mintea cea bărbătească în cap, să nu ţi se clătească mintea ca trestia când o bate vântul” (1422)), teatrul shakespeareian apare ca spaţiu de trecere din planul afectiv iraţional în cel al eticului sau în care, după cum observă Cornelia Comorovski, “tragedia răzbunării devine drama dreptăţii” (1423). Iar cel pe care Attilio Momigliano îl consideră “cel mai mare prozator din Quattrocento” (1424), Leonardo da Vinci, în Il Zibaldone – faimoasele sale note scrise cu stânga şi aşternute de la dreapta –, mărturiseşte că, pentru el, virtutea umană îngemănează dragostea pentru dreptate şi cea pentru adevăr [116*]. Faţă de acestea, nu poate fi decât un viciu a apleca urechea la linguşiri; de aceea, ascetul gal evocat de Olahus vesteşte că Domnul îi va pedepsi, spre a-i readuce pe calea adevărului, pe cei care se lasă încântaţi de laude deşarte, în loc să preţuiască adevărul: “ut […] adulatoribus […] aliisque
adevărat – “vera religione” (1425). Unul din primii slujitori ai adevărului, aflat la porţile umanismului, dar deschizând astfel perspectiva cugetătorilor secolului al XVIII-lea, este Pe- trarca. Pentru umaniştii platonicieni, nimeni, nici chiar Aristotel, nu poate fi considerat întrupare a adevărului, deoarece acesta, în atemporalitatea şi unicitatea sa, nu poate aparţine unei perisabile fiinţe umane. După părerea lui Steuco, păcatul primordial a determinat închiderea pentru om a adevărului, care, de atunci, i se arată voalat şi fragmentat (1426). Gian Francesco Pico crede că totala abandonare de sine în profunzimile religiei este calea de reîntâlnire, prin har divin, a adevărului înstrăinat (1427). Ca metodă logică de cercetare a adevărului, Alessandro Piccolomini propune, alături de ana- liză, îndoiala (1428), iar Speroni atribuie retoricii şi poeziei puterea de a trezi adevărul latent din sufletul omului (1429). Dacă TorquatoTasso, poet, se închină în scrierile sale (1430) mai degrabă înaintea verosimilului “universal”,
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|