Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
308 ANTAL GYÖNGYVÉR se adaugă şi întârzierea cu care, spre a câştiga timp, încearcă să şi-l alăture pe regele ostrogoţilor, care trecuse deja de partea romanilor: “[Aureliae] opugnationi quum totis intenderet viribus, tum primum certior est factus, Aëtium sollicitare reges et populos, uti magna vi contra se tenderent. Ea res Atilae praeter expectationem accidit. Quare […] statuit animum Theodorici, Hispaniarum et Galliae Aquitanicae tenentis imperium, an ad seppellicere poset, sollicitare […]. [Sed] iam antea Aëtius […] ipse prior in amicitiam suam bellique communionem illum traxerat” (1336). (Iscusit orator, Aëtius nu pierduse ocazia să amintească regelui ostrogot cauza care justifica pe deplin asocierea sa cu romanii – faptul că “neamul goţilor a suferit cândva, din partea hunilor, o mare jignire şi, totodată, dezonoare” – “gens Gothica magna olim ab Hunnis contumelia simulque ignominia afflicta est” (1337).) Gradaţia motivelor de răzbunare este menită să determine, pe calea presiunii psihice, acordul lui Theodoricus: “[Aëtius dictitat] maiores ipsius a suis
inima fiului său o cumplită sete de a-i pedepsi pe huni. Paradoxal în aparenţă, cuvântarea lui Aëtius, care se teme de un eşec militar dacă Trasimundus, înfrângându-i pe huni, ar încălca alianţa, devine vicleana cauză pentru care proaspătul rege ostrogot renunţă cu naivitate la şansa de a-l anihila pe Attila: “Hac Aëtii simulata benevolentia orationeque Trasimundus facile persuasus, dimisso consilio opugnationis castrorum Atilae, convocatis suis, qui patrem sequuti in eam venerant belli societatem, Tholosam revertitur” (1339). La Roma, Aëtius va plăti cu viaţa irosirea acestei ocazii. Attila, în schimb, mai întâi uluit de o asemenea întorsătură favorabilă a lucrurilor, devine, apoi, trufaşul care îşi arogă, pe lângă titlul de “bici al lui Dumnezeu”, pe cel de “mai al lumii întregi” – “malleus universi orbis” (1340), uitând de groaza de care fuseseră cuprinşi hunii, deja decimaţi, la gândul unei noi bătălii; atitudinea sa este de injustă asumare a fericitului deznodământ, pentru care nu are nici o explicaţie şi nu deţine nici un argument [110*]. Arta argumentării îşi găseşte loc în umanismul renascentist mai cu seamă în specia literară predilectă a timpului, în dialoguri. Castiglione, Morus, Bruno, Galilei sau Campanella s-au dovedit maeştrii în practicarea ei. După părerea lui Castiglione, curteanul ideal trebuie să stăpânească, pe baza unor “observaţii psihologice subtile”, “tehnica discuţiei” şi dispună de “rafinata pricepere a argumentării” (1341). NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 309
Deşi rar se implică Olahus în redarea dialogurilor personajelor sale, ocaziile sunt fructificate – ca de altfel şi în cazul numeroaselor şi, din punct de vedere oratoric, excepţional construitelor monologuri – prin argumentări în care elementul raţional deţine deplină forţă persuasivă. Când este inserată în text după o afirmaţie a scriitorului, aceasta îl are în vedere pe cititor. Buda este înlăturat de fratele său în urma uzurpării puterii aceluia; Olahus vine în sprijinul faptului susţinut cu o dovadă evidentă: “Cuius rei indicium erat, quod et arcem illam, quam Atilam prope Sicambriam urbem aedificari a se coeptam, iusserat Atilam nominari, ipse, spreta fratris voluntate, e suo nomine vocavit Budam” (1342). Aflat înaintea militarilor săi, regele devine un virtuoz al argumentului. Reuşind în cele mai strâmtorate situaţii să-şi îmbărbăteze armata, făcând-o să creadă cu orice preţ în victorie, cu atât mai convingător este în pragul invadării Italiei, când miza este “nestemata tuturor teritoriilor” – “omnium regionum
slăbirea puterii romane şi transformarea ei într-o pradă uşoară pentru huni: “Id quo latius, illustrius et excellentius antea fuerat, eo maiori nunc obnoxium
Cuceritorul Europei înflăcărează într-atât inima umanistului, încât măre- ţiei sale istorice, gloriei sale militare, îi desăvârşeşte imaginea, prin favoarea vârstei fabuloase. Chibzuind mereu cu mult discernământ şi spirit critic asupra informaţiilor pe care le deţine, de astă-dată, Olahus face concesie, pare-se din convingere, incredibilului, apelând la nesfârşite argumente, exagerate şi speculative: “Vixit […] centum et viginti quattuor annos. […] Satis constat,
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|