Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
172 ANTAL GYÖNGYVÉR ditează la rostul civic al omului. Condiţia umană focalizează atenţia lui Ficino şi a lui Pico, pentru ca Figliucci să cugete de-a dreptul asupra meditaţiei, concluzionând, ca şi Salutati, că tărâmul omului este cel al faptelor şi virtuţilor, cugetarea meditativă fiind mai potrivită pentru îngeri. Înger va fi fost Erasmus lucrând la Adagiile sale, sau doar scânteia divină˙(existentă în om, potrivit convingerilor umaniste, din generozitatea Creatorului şi pentru ca omul să năzuiască mereu spre absolut) a luminat mai frumos prin curatul său spirit? Prietenul său valah, din torţa aceleiaşi lumini împarte cugetări ce scapără în paginile sale. Judecând slăbiciunea omului de a-şi împlini aspiraţiile tinzând mereu către schimbătorul orizont, Olahus cugetă: “Ita spes hominem trahit,
puterea de ispită a celor interzise, scriitorul remarcă: “Varia sunt hominum ingentia, ad prohibitas res magis tendentium” (600). Şi personajele lui Olahus au adesea înclinaţii sapienţiale. Retras în inima munţilor, trăind într-o abstinenţă monahală, sihastrul gal caută, prin meditaţie, să desăvârşească slujirea divinităţii: “[…] respondet […] illum […] elegisse habitationis suae locum, ut a terrenis tumultibus seiunctus, Deo ipsi […] quietiori mente famulari,illiusque legem meditari, et praecepta servare posset“ (601). Aspiraţia sa, prin casta meditaţie, este una profund creştină. Departe de condiţia unui ascet creştin, Attila, surprins în intimitatea îngrijorării sale de a fi nimicit în tabără de Trasimundus, după pierderea, în ajun, a bătăliei din Câmpia Catalaunică şi după ce, în cuvântul său către militari, reuşeşte să-i îmbărbăteze, se purifică într-un cerc restrâns de prieteni de încredere, mărturisind adevărul şi cugetând asupra cauzei hune, a propriei sorţi şi a dezonoarei iminente. Meditaţia lui nu este contemplativă, ci, mai degrabă, morală, o disperată, dar demnă deliberare asupra morţii, preferate în locul ruşinii. El nu caută înţelesuri profunde, nu tânjeşte după divin. Totuşi, asumarea adevărului şi totala sinceritate în faţa celor devotaţi îi conferă, pentru o singură noapte, un soi de puritate; cugetă: “fortuna belli gloriam
conjunctură a zilei imediat următoare, care dă trufiei sale aripi sardonice. Preocupat în permanenţă de viaţa militară, regele are, totuşi, calităţi de cugetător şi când cumpăneşte rostul legilor în stat (“leges regno firmando non minus necessariae sunt, quam arma” (603)), şi când apreciază că rolul vitejie nu se limitează numai la dobândirea stăpânirii (“satius semper habitum est et pulchrius cum dignitate gloriaque mori […], quam […] infamem et dedecore plenam agere vitam” (604)). Portretul său se împlineşte şi prin irizări de NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 173
austeritate [48*], nu fiindcă în corturile sale fastuoase, aurite şi împodobite cu perle şi briliante ar purta vreo sutană ţesută din păr, ca episcopul Nicolaus, ci pentru că, aşa cum i se cuvine unui războinic pur-sânge, pentru idealul său diabolic rabdă foame, răni şi alte intemperii, călindu-se în rând cu soldaţii, pe care îi supune, la nevoie, unui regim de abstinenţă forţată dusă la extrem, deprinzându-i nu doar cu îndemânarea în ale armelor, ci şi cu rezistenţa fizică şi morală a celor decişi să nu moară ieftin. Anii nenorociţi de foamete şi boli datorate hranei “neobişnuite” petrecuţi în asediul fanatic al Aquileiei şi exigenţele sale permanente sunt o dovadă în acest sens. Greu şi-ar recunoaşte aici Castiglione preceptele legate de cumpătare, de armonioasă măsură deprinsă prin “obişnuinţă artificială”! Deşi asceza monahală apare ca o exacerbare a pietăţii şi castităţii, puţine personaje olahiene însufleţite de asemenea virtuţi au atribute de sihaştri, fiind mai ales preoţi [49*] purtând în suflet grija poporului credincios şi caritatea pentru semeni. Aceasta reiterează realitatea europeană contemporană, dove- dind că asceza constituie, de fapt, o reminescenţă cvasimedievală. Rabelais părăseşte zidurile mănăstirii şi Erasmus însuşi, monah fără chemare, dar doctor în teologie, refuză să devină cardinal, făcând demersuri laborioase pentru ca pontiful să-i accepte renunţarea la însemnele ecleziastice. Reformatul Luther, călugăr augustin (!), la început, şi teolog, protestează împotriva celibatului, iar eruditul Thomas Müntzer sprijină şi el Reforma, pe cale anabaptistă, în timp ce în Franţa tot un teolog pune bazele calvinismului. Englezul Marlow este un teolog acuzat de ateism; călugărului augustin spaniol Luis de Léon i se intentează proces inchizitorial pentru o anumită detaşare de preceptele dogmatice; monahul Tirso de Molina riscă să fie excomunicat datorită scrie- rilor sale profane şi chiar Lope de Vega ezită între plenitudinea vieţii de mirean şi asceză, între statutul de sacerdot cercetat de Inchiziţie şi cel de colaborator al ei. Dacă François de Sales, Teresa de Ávila sau concitadinul ei, carmelit ca şi ea, Juan de Cruz, se dedică vieţii monahale, primii fiind chiar canonizaţi, iar franciscanul Thomas Murner culege laurii poeziei sale, în timp ce laicul Guevara devine mai întâi călugăr franciscan, apoi inchizitor şi episcop, nume ca John Colet, William Grocyn sau Komensky fac cinste sfintei tagme preoţeşti. La italieni, Petrarca, Manetti sau Pico della Mirandola sunt corifeii sacerdoţi ai umanismului care, prin condamnarea lui Savonarola, Bruno şi Campanella, ameninţa să se surpe, ca bântuită de o cruciadă medievală. Considerând preotul slujitor şi reprezentant al divinităţii în spaţiu uman, credincioşii îi întâmpină venirea în mijlocul lor, aclamând, copleşiţi, virtuţile sale cereşti; pentru harul său divin, episcopul de Brixia se bucură, în versurile lui Olahus, de sincera şi pioasa dragoste a enoriaşilor:
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|