Nicolaus olahus

170

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

de asemenea, contemplaţia pură, a cărei eradicare o doreşte cel dintâi şi prin 

care, la cel de-al doilea, înţelepţii se detaşează de vulg (591). Orientarea spre 

refugiul  solitar,  contemplativ,  este  definitorie  în  Quattrocento,  reluându-se, 

prin Rinuccini, tema morţii, închisă de Salutati în urma lui Petrarca.

Deşi, nu înţelege prin meditaţie o exilare din destinul civic, Cristoforo 

Landino, apărând-o în faţa lui Salutati, care cere fapte, susţine că baza înfăp-

tuirii este însăşi contemplaţia. Pico, pledează pentru concilierea dintre Platon 

şi Aristotel, afirmând că făptura umană, dobândind virtuţile civice proclamate 

de Aristotel, se ridică, prin contemplaţie platonică, spre tării (592). Această 

tendinţă se desăvârşeşte în Cinquecento, printre alţii, prin Tasso, mai ales ca 

atribut angelic; la Giordano Bruno, ea devine eliberare a spiritului, abandon 

în speranţa, în fericirea absolută. 

Discutând Învăţăturile lui Neagoe… din perspectiva motivelor memento 

mori şi fortuna labilis, Cornelia Comorovski observă că în această operă “de 

sinteză medievală”, “cu germeni de idei renascentiste”, Neagoe reface în sens 

invers drumul lui Hamlet şi Lear, deoarece, pornind de la limitele condiţiei 

umane, “ajunge la contemplaţia senină” (593). 

În  Imnul  de  mulţumire  pentru  pace,  Olahus  contemplă  universul  creat 

prin putere divină şi supus aceleia, împreună cu destinul uman:

   

“Sancte Deus, pelagi, terrae coelique creator,

   

 

Ignea qui nutu sydera firma tenes,

   

Cui ad arbitrium magno sol candidus orbe 

   

 

Praelustrisque citis Luna monetur equis,

   

Dulcia frugiferae nutris qui semina terrae

   

 

Mortalesque tua qui pietate forves […]

   

Quo referam dignos merito tibi munere grates?” (594)

Ca  într-un  alt  Spaccio  brunian,  însetat  de  armonia  alinătoare  a  naturii, 

sau cum însuşi o face în Hungaria, evocând cu uimire miraculosul colţ de 

univers, poetul Olahus se lasă pătruns, meditând asupra morţii şi contemplând 

natura pastelată cu ochi înlăcrimaţi de doliu, de frumuseţea eternă a micului 

paradis terestru încăput de umbra unui copac. Efectul este magic, o stare de 

graţie produce osmoza dintre real şi oniric, convertind durerea în împăcare sau 

topind-o în neant, în ritmul fluid al cântecului naturii şi al muzelor. Puritate, 

asceză şi contemplaţie, printr-o alchimie divină, îşi ţes firul în vălul diafan al 

consolării:

   

“Forte gemens nuper viridi consederam in umbra

   

 

Cum fratris lachrimans funera maesto cani

   

Murmure ubi grato vitreus perlabitur amnis 

   

 

Exhilarans dulci tristia corda sono.

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

171

   

Incipit hic veteres cantu philomela querelas

   

 

Fronde sub umbrosa promere maesta suas.

   

Hanc aliae streperam volucres ganitibus altis

   

 

Argutae passim vincere qaeque studet.

   

Luctibus immodicis fessos tunc deprimit artus

   

 

Occupat atque oculos lumina chara sopor.

   

Iam strepitus curam fluvii vocesque canora 

   

 

Depulerant avium et repserat alta quies,

   

Musarum placidus cantus quum venit ad aures,

   

 

Promittens lepido nuncia laeta sono.” (595) 

Prin  cuvintele  lui  Phoebus  se  explicitează  integrarea  destinului  uman 

în  cursul  imuabil  al  naturii. Această  revelaţie  este  rodul  contemplaţiei,  iar 

glasul  lui  Phoebus  este  glasul  conştiinţei  purtând  către  suflet  adevărul,  la 

care, legănându-l în somn, natura îl trezeşte, de fapt, pe poet, purificându-l de 

durere:

   

“Aspice ut immensum claro circumvehar orbem

   

 

Lumine, praeproperis frugifer actus equis,

   

Adventuque meo producant semina tellus

   

 

Lata, nec arboribus spes sua deficiat.

   

Ut pariter fructus pereant et mitia poma, 

   

 

Frigore concreto, quae viruere solo.

   

Omnia sic stabili ducuntur numine divum 

   

 

Nec pilus iustam decidit ante diem.” (596)

De remarcat că dacă, la început, Phoebus, purtându-şi lira şi însoţit de 

muze, de graţii şi de nimfe, se arată poetului ca patron al artei, în cele din 

urmă,  dominând  ciclul  naturii,  îşi  manifestă  cealaltă  identitate,  de  zeu  al 

soarelui. Prin aceasta, universul şi poezia îşi relevă, îngemănat, puterea de 

catharsis.

 Invitaţia la contemplare este înturnată în meditaţie [47*] asupra condiţiei 

umane: 

   

“

In genibus divum mortis vitaeque potestas

   

 

Est sita, quos contra dicere nemo potest.” (597)

Dacă,  prin  contemplaţie,  spiritul  uman  încearcă  să  se  lase  pătruns 

de  nimbul  de  lumină  al  entităţii  către  care  se  îndreaptă  cu  admiraţie  şi  să 

stabilească astfel comuniunea sa cu divinul, meditaţia este proprie cugetului, 

pentru care această entitate devine temă. Petrarca, preocupat, ca mai târziu 

Rinuccini,  de  problema  morţii,  atenţionează:  “Ai  grijă  să  nu  trăieşti  nici  o 

zi, nici o noapte care să nu-ţi amintească de ultima clipă” (598). Salutati me- 

---