Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
156 ANTAL GYÖNGYVÉR Îi scrie lui Erasm că nu poate înţelege ce fericire este aceea de care el se bucură departe de Olanda, de patria pe care a părăsit-o de bună voie. Îi aminteşte că patria trebuie onorată şi slujită cu credinţă (532). În cele din urmă, cedând sfaturilor şi rugăminţilor prietenului său valah, Erasmus, purtat, desigur, de aleanul de patrie, se hotărăşte să revină în locurile natale (deşi nu mai apucă):
“Jamque parabat intersocios invisere charos Natalesque lares et sibi dulce solum.” (533) Totuşi, opera sa rămâne în viziunea lui Olahus suportul nemuririi patriei care l-a dăruit lumii:
“Patria sed vivet carmine laeta suo.” (534) În nenumărate rânduri poetul mărturiseşte că tragedia patriei îi seacă talentul în pribegie şi îi tulbură liniştea. Franciscus de Újlak, episcopul de Iaurinum, primeşte asemenea versuri de la el:
În prefaţa la Hungaria-Atila, acelaşi gând dureros, revenit până la chin, este menit să explice posibilele neajunsuri ale scrierii, care urmează să fie primenită îndată ce poetul va reveni în patrie:
Elogiindu-l într-un epitaf pe prietenul dispărut, pe Stephanus Brodericus, Olahus exclamă, legând fericirea omului de destinul patriei:
“O, foelix claros patriae qui vidit honores, Illius ast cladem cernere non voluit” (537). Aceeaşi idee prinde glas şi când, îndurerat de moartea lui Matheus, lui Nicolaus îi rămâne consolarea că, pierind, fratele său nu poate fi rănit de ticăloşia vremurilor: NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 157
“Partim dolor me retinet, partim quoque Laetor quod evitaverit Hoc perfido et nefario nunc saeculo Mores suos corrumpere.” (538) Jelindu-şi fratele, găseşte că prin moartea aceluia soarta i-a sporit durerea de neîndurat a pierderii părinţilor şi a mutilării patriei:
“O durum nimium, nunquam et placabile fatum, Cur vitae cumulas tempora dura meae? Nonne satis fuerat socios jugulasse paternos Atque inferre meis maxima ubique mala, Et charam gravibus patriam vexare periclis Hostilisque simul vertere cuncta manu?” (539) Hendecasilabul de ziua morţii lui Matheus, într-o rugă ce conţine perla unei metafore, asociază din nou durerea pentru pierderea patriei cu doliul pentru frate:
Cel care, ca un Mesia, este menit a aduce cu adevărat o lumină de speranţă şi bucurie în grozava lume a morţii este pruncul Gabriel, finul poetului. Ursita lui este de bun augur, căci, în afara belşugului şi fericirii, a cinstei şi înţelepciunii menite, soarta lui este de a repune pe fruntea patriei aura gloriei:
“ Et meritos patriae laudes ad sidera tolles Ac tua mortales fortia facta canent.” (541) Şi tot lui, atât Phoebus cât şi consolatul poet îi mai ursesc sfântă iubire pentru Dumnezeu, profundă evlavie [39*]:
“ Sit tibi praecipue curae virtusque fidesque Haereat atque animo relligionis amor […] Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|