53
normative ale acţiunii adiacente proprii şi infracţiunii de şantaj. În concluzie, art.189 CP RM va
fi aplicabil doar în acele cazuri când bunurile cerute nu posedă calităţi speciale care să condi-
ţioneze aplicarea unei norme speciale.
În alt context, consemnăm lipsa vreunei relevanţe la încadrare, dacă bunurile solicitate de
către făptuitor se află sau nu în stăpânirea de fapt a victimei, după cum nu interesează dacă
victima este proprietar, posesor sau deţinător. Pentru ilustrarea acestei situaţii, vom prezenta
următoarele exemple:
G.V. a fost învinuit de către organul de urmărire penală de comiterea
infracţiunii de şantaj. În primăvara anului 2001, G.V. împreună cu B.I. şi alte persoane neidenti-
ficate de organul de urmărire penală, au extorcat de la A.V. remorca cu numărul de înmatri-
culare RZ AA 130, estimat la 44 280 lei, proprietate a SRL „Production” (sublinierea ne apar-
ţine –
n.a.)
, iar în perioada septembrie – octombrie 2000 au cerut de la A.V. suma de 1000
dolari SUA pentru a o transmite aşa-numitului „obşceac”, invocând pretextul că a furat de la
concubina lui B.I. 100 de lei. Primind refuzul de la A.V., G.V. şi B.I. au cerut de la A.V.,
ameninţându-l cu răfuială fizică, să li se transmită automobilul de model „Ford Tranzit”,
proprietate a fratelui acestuia (sublinierea ne aparţine –
n.a.) [76]
.
Cu referire la ipotezele în care acţiunea principală din cadrul şantajului se exprimă în
cererea de a se transmite dreptul asupra bunurilor sau de a săvârşi acţiuni
cu caracter patrimonial,
în literatura de specialitate a fost consemnat că obiectul material lipseşte [161, p.119; 3, p.393].
Este oare corectă această alegaţie? Soluţionarea problemei privind determinarea lipsei sau pre-
zenţei obiectului material în cazul acestor acţiuni rezidă tocmai în fundamentul conceptual al
sintagmelor „dreptul asupra bunurilor” şi „acţiuni cu caracter patrimonial”. Ne-am propus să elu-
cidăm conţinutul acestora în contextul cercetării laturii obiective, având în vedere rolul lor de
acţiuni principale în cadrul faptei prejudiciabile de şantaj. De aceea, fără a intra într-o polemică
cu referire la aceasta, vom anticipa lucrurile, evidenţiind semnificaţia exactă a sintagmelor, ca
ulterior să revenim la ele pentru a demonstra temeinicia concluziilor la care am ajuns.
Cererea de a se transmite dreptul asupra bunurilor în cadrul şantajului presupune solici-
tarea de către făptuitor de a i se transmite anumite facultăţi (însuşiri) în privinţa bunurilor ce
derivă dintr-un drept real, oricare ar fi acesta. Prin natura sa, facultatea asupra bunurilor nu poate
fi percepută de simţurile omului, deci este lipsită de materialitate, motiv din care dreptul asupra
bunurilor nu poate să constituie obiect material. De aceea, nu putem fi de acord cu acei autori
[146, p.125; 215, p.199, 229] care consideră că, în această ipoteză, obiectul material al infrac-
ţiunii de şantaj îl constituie dreptul asupra averii străine. Cu această ocazie, nu putem trece cu
vederea opinia genială exprimată de S.Brînză şi V.Stati, potrivit căreia dreptul asupra bunurilor,
ca şi oricare alt drept subiectiv, nu poate forma, de felul său, obiectul material al infracţiunii, în