20
acestei poziţionări. Astfel, se mai susţine că şantajul trebuie recunoscut ca formă de sine
stătătoare şi „egală în drepturi” a sustragerii [149, p.16].
Dimpotrivă, alţi autori neagă această apartenenţă, aducând argumentele de rigoare:
„Extorcarea – formă specială de atentat cupidant şi, de regulă, violental asupra relaţiilor de
proprietate, care se mărgineşte cu sustragerea averii străine, dar care nu se atribuie însă la această
grupă numeroasă de infracţiuni. Având multe semne comune cu sustragerile (...), extorcarea nu
este cuprinsă integral de semnele generice ale conceptului general al sustragerii. ... Potrivit literei
şi spiritului legii, extorcarea nu constituie o formă de sine stătătoare a sustragerii şi, în genere, nu
se include în subgrupul numitelor atentate cupidante contra proprietăţii” [189, p.5]. Totuşi,
putem identifica şi poziţii intermediare cu privire la acest subiect: „şantajul este aproape
sustragere” [227, p.54].
În alt context, cu referire la categoria din care face parte şantajul, distingem următoarele
puncte de vedere:
- infracţiune cupidant violentală contra proprietăţii [221, p.17, 81];
- alte infracţiuni contra proprietăţii, îndreptate spre obţinerea unui folos patrimonial [151,
p.241];
- infracţiune de cupiditate contra proprietăţii, dar care nu conţine semnele sustragerii [178,
p.98] etc.
Fireşte, lista categoriilor la care se atribuie infracţiunea investigată poate fi prelungită,
avându-se în vedere criteriile care sunt puse la baza disocierii infracţiunilor contra proprietăţii,
aceasta fiind raportată la ordinea juridico-penală a Federaţiei Ruse. Nu ne vom opri însă la
elucidarea tuturor viziunilor doctrinare cu referire la acest subiect. Prin exemplificările de mai
sus am vrut de fapt să scoatem în evidenţă preocupările doctrinare în materie de şantaj. Totuşi,
nu putem să nu remarcăm că abordările doctrinare cu privire la tipologia din care face parte
şantajul nu exprimă pe deplin adevărata fizionomie a acestei infracţiuni. Aceasta deoarece avem
rezerve privitor la optica autorului А.Г. Уфалов, potrivit căruia extorcarea (art.163 CP FR)
este
o infracţiune cupidant violentală contra proprietăţii [221, p.17, 81]. Din analiza art.163 CP FR şi,
implicit, a art.189 CP RM rezultă că această infracţiune presupune o varietate largă de ipoteze,
dintre care numai unele presupun aplicarea violenţei. În aceste condiţii, afirmaţia citată nu este în
măsură să reflecte decât parţial natura juridică a infracţiunii de şantaj (extorcare).
În alt context, ca un segment distinct de cercetare pe care l-am reţinut în materialele
ştiinţifice publicate peste hotare apare analiza retrospectivă a legislaţiei penale privind şantajul.
Cele mai relevante materiale ştiinţifice care au avut astfel de preocupări aparţin autorilor ruşi
А.В. Башков [145, p.9-20] şi А.Г. Уфалов [221, p.29-48]. Sub acest aspect, prezintă interes
21
ştiinţific examinarea etapelor de dezvoltare a instrumentariului juridico-penal de reprimare a
faptei de şantaj. Datorită acestor publicaţii, am putut percepe premisele istorice şi socioecono-
mice ale constituirii cadrului reglementar consacrat răspunderii penale pentru şantaj, dar, nu în
ultimul rând, am putut să ne formăm o viziune clară asupra coraportului dintre extorcare, pe de o
parte, şi şantaj, pe de altă parte.
Printre preocupările specialiştilor în domeniu se numără şi studierea răspunderii penale
pentru şantaj potrivit legislaţiilor penale ale altor state [187, p.29-32; 222, p.59-62; 221, p.49-
61].
Pe bună dreptate, investigarea comparată (pe orizontală) se prezintă ca fiind una detalizată în
doctrină, axată pe ideea receptării şi valorificării celor mai avansate modele legislative în
materie. Relevarea exprerienţei altor state pe care am reţinut-o în doctrină ne-a facilitat demersul
nostru ştiinţific în identificarea unui model avansat de incriminare a şantajului, dar şi ne-a
orientat cercetarea noastră în planul conceperii inoportunităţii analizei infracţiunii de şantaj într-o
secţiune separată evidenţiind printr-o investigaţie comparativă în sistemul common law şi cel
romano-german. Iată de ce, am abordat în cadrul tezei de doctorat elucidarea tangenţială a
cadrului reglementar în materie de şantaj al Federaţiei Ruse şi al României în contextul cercetării
elementelor constitutive ale art.189 CP RM.
Importanţă pentru tematica tezei noastre prezintă acele materiale ştiinţifice care au avut în
vizor delimitarea şantajului de infracţiunile conexe. Nu putem să nu remarcăm că, sub acest
unghi de vedere, se evidenţiază anumite probleme de calificare care rezultă din sediul materiei.
La concret, obiectul cercetării întreprinse îl constituie stabilirea criteriilor de disociere a extor-
cării (şantajului) de jaful violental, tâlhărie, samavolnicie, escrocherie etc. O atenţie deosebită au
acordat acestui segment de cercetare А.В. Башков [145, 126-151], Р.З. Абдулгазиев [140, 88-
106], А.Г. Уфалов [221, p.111-129], Н.Cкорилкина, С.Дадонов, А.Анненков [206, p.8-9],
Л.К. Малахов [190, p.26-28],
А.Дворкин, К.Чернова [163, p.8-13] etc. Am putut sesiza sub
acest aspect diferite criterii de disociere, dar care se prezintă a fi neunitare. Astfel, cea mai mare
polemică ştiinţifică în ipoteza delimitării jafului violental sau a tâlhăriei de şantaj apare în
legătură cu aspectul temporar al realizării ameninţării; or, în literatura de specialitate rusă se
relevă că caracterul viitor al realizării ameninţării este cel mai relevant criteriu de disonanţă [161,
p.121; 190, p.27; 217, p.241]. Raportând această optică de idei la viziunile care combat această
alegaţie, dar deopotrivă coroborând-o cu practica judiciară, am tranşat dilema în modul următor:
criteriul principal de delimitare a infracţiunii de şantaj (presupunând ameninţarea cu violenţa) de
infracţiunile de tâlhărie şi de jaf (presupunând ameninţarea cu violenţa) rezidă în aspectul
temporal al orientării făptuitorului de dobândire a bunurilor, nicidecum însă în aspectul temporal
al realizării ameninţării, ultimul având doar caracter facultativ în procesul de disociere a acestor
Dostları ilə paylaş: |