16
1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL RĂSPUNDERII PENALE
PENTRU ŞANTAJ ÎN ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
1.1.
Analiza materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate peste hotare
Infracţiunile contra patrimoniului mereu au suscitat interesul oamenilor de ştiinţă. Printre
acestea un loc distinct îl ocupă infracţiunea de şantaj. Aceasta mai cu seamă se datorează
apariţiei diverselor forme de proprietate, dezvoltării antreprenoriatului, expansiunii sectorului
privat, care, în ansamblu, au generat noi tendinţe de înavuţire ilicită, faţă de care legiuitorul a
luat măsuri prompte de a le supune represiunii penale. De remarcat că meritul doctrinei la acest
capitol rezidă nu doar în elucidarea, interpretarea şi soluţionarea unor probleme ce derivă din
cadrul incriminator al acestei fapte, dar şi în relevarea argumentelor de criminalizare a acesteia,
în contextul în care legislaţia penală nu o supunea punibilităţii. O probă în acest sens constituie
apariţia unor surse doctrinare dedicate şantajului în lipsa unei incriminări a acesteia. Bunăoară, în
literatura de specialitate rusă, prima lucrare care a luat în vizor tematica nostră de cercetare a
apărut în 1878 – „Шантаж как уголовное преступление”, al cărei autor este И.Бажeнов [144,
p.191-207]. Astfel, în această perioadă, legislaţiei penale ruse îi era străin conceptul de „şantaj”,
el profilându-se abia în 1903. În aceste condiţii, И.Бажeнов susţine: „Şantajul, nerecunoscut de
legiuitor, merită a fi supus represiunii penale, ca o varietate specială a extorcării drepturilor
patrimoniale străine, avându-se în vedere ameninţarea cu divulgarea unor taine defăimătoare sau
compromiţătoare”. În plan sistematic, autorul considera că şantajul poate fi prezentat ca varietate
a extorcării sau să urmeze după acesta în acelaşi capitol.
O contribuţie aparte la elucidarea caracteristicilor şantajului în acea perioadă a adus-o şi
С.Соловьев [208, p.67-92], potrivit căruia şantajul reprezintă un atentat asupra averii străine, dar
care trebuie să aibă o existenţă de sine stătătoare, aparte de fapta de extorcare. Ceea ce le
caracterizează, susţine autorul, este metoda de acţiune – violenţa psihică, constrângerea.
Varietăţile şantajului ca o faptă de sine stătătoare se determină după conţinutul ameninţării:
1) defăimarea;
2) calomnia;
3) divulgarea unei taine;
4) denunţul fals – faptă socialmente periculoasă sancţionată de lege;
5) denunţarea comiterii unei infracţiuni [208, p.69].
Luăm în vizor aceste materiale ştiinţifice arhaice, rezumându-ne la ele, având în vedere
aria restrânsă de cercetare, impactul pe care acestea l-au avut asupra legiuitorului rus, dar şi din
cauză că din conţinutul lor putem deduce problema ştiinţifică existentă la moment în literatura de
specialitate, care constă în aprecierea naturii juridice a şantajului. Prin excelenţă, această pro-