Universitatea de stat din moldova

 
 
16 
 
1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL RĂSPUNDERII PENALE 
PENTRU ŞANTAJ ÎN ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL 
1.1.
 
Analiza materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate peste hotare 
Infracţiunile contra patrimoniului mereu au suscitat interesul  oamenilor de  ştiinţă. Printre 
acestea  un  loc  distinct  îl  ocupă  infracţiunea  de  şantaj.  Aceasta  mai  cu  seamă  se  datorează 
apariţiei  diverselor  forme  de  proprietate,  dezvoltării  antreprenoriatului,  expansiunii  sectorului 
privat,  care,  în  ansamblu,  au  generat  noi  tendinţe  de  înavuţire  ilicită,  faţă  de  care  legiuitorul  a 
luat măsuri prompte de a le supune represiunii penale. De remarcat că meritul doctrinei la acest 
capitol  rezidă  nu  doar  în  elucidarea,  interpretarea  şi  soluţionarea  unor  probleme  ce  derivă  din 
cadrul incriminator al acestei fapte, dar şi în relevarea argumentelor de criminalizare a acesteia, 
în contextul în care legislaţia penală nu o supunea punibilităţii. O probă în acest sens constituie 
apariţia unor surse doctrinare dedicate şantajului în lipsa unei incriminări a acesteia. Bunăoară, în 
literatura  de  specialitate  rusă,  prima  lucrare  care  a  luat  în  vizor  tematica  nostră  de  cercetare  a 
apărut în 1878 – „Шантаж как уголовное преступление”, al cărei autor este И.Бажeнов [144, 
p.191-207]. Astfel, în această perioadă, legislaţiei penale ruse îi era străin conceptul de „şantaj”, 
el profilându-se abia în 1903. În aceste condiţii, И.Бажeнов susţine: „Şantajul, nerecunoscut de 
legiuitor,  merită  a  fi  supus  represiunii  penale,  ca  o  varietate  specială  a  extorcării  drepturilor 
patrimoniale străine, avându-se în vedere ameninţarea cu divulgarea unor taine defăimătoare sau 
compromiţătoare”. În plan sistematic, autorul considera că şantajul poate fi prezentat ca varietate 
a extorcării sau să urmeze după acesta în acelaşi capitol. 
O  contribuţie  aparte  la  elucidarea  caracteristicilor  şantajului  în  acea  perioadă  a  adus-o  şi 
С.Соловьев [208, p.67-92], potrivit căruia şantajul reprezintă un atentat asupra averii străine, dar 
care  trebuie  să  aibă  o  existenţă  de  sine  stătătoare,  aparte  de  fapta  de  extorcare.  Ceea  ce  le 
caracterizează,  susţine  autorul,  este  metoda  de  acţiune  –  violenţa  psihică,  constrângerea. 
Varietăţile şantajului ca o faptă de sine stătătoare se determină după conţinutul ameninţării:  
1) defăimarea;  
2) calomnia;  
3) divulgarea unei taine;  
4) denunţul fals – faptă socialmente periculoasă sancţionată de lege;  
5) denunţarea comiterii unei infracţiuni [208, p.69]. 
Luăm  în  vizor  aceste  materiale  ştiinţifice  arhaice,  rezumându-ne  la  ele,  având  în  vedere 
aria restrânsă de cercetare, impactul pe care acestea l-au avut asupra legiuitorului rus, dar şi din 
cauză că din conţinutul lor putem deduce problema ştiinţifică existentă la moment în literatura de 
specialitate,  care  constă  în  aprecierea  naturii  juridice  a  şantajului.  Prin  excelenţă,  această  pro-

---

 
 
17 
 
blemă rămâne a fi un subiect discutabil de-a lungul timpului, de mai bine de două secole. Chiar 
şi  la  etapa  contemporană,  deşi  dispunem  de  un  patrimoniu  doctrinar  bogat,  soluţiile  la  această 
problemă nu sunt unitare şi definitivate. 
Cu  toate  că  la  Primul  Congres  Internaţional  de  Criminalistică  (IAFS),  care  a  avut  loc  în 
1900,  la  Bruxelles  (Belgia),  şantajul  în  unanimitate  a  fost  considerat  ca  un  atentat  asupra 
patrimoniului, fiind calificat ca o varietate a extorcării, oamenii de ştiinţă nu au încetat să trateze 
şantajul  în  opoziţie  cu  această  soluţie.  Mai  mult  ca  atât,  nici  legiuitorul  rus  nu  a  luat  poziţia 
statuată în cadrul Primului Congres Internaţional de Criminalistică. Aceasta deoarece noul Cod 
penal, promulgat de către împăratul Nicolai al II-lea la 22 martie 1903 [219], a defalcat şantajul 
de extorcare, acestea fiind plasate în capitole diferite. In concreto, art.590 incrimina extorcarea, 
definind-o drept: „constrângere la cedarea dreptului asupra averii sau la încheierea unei convenţii 
patrimoniale  defavorabile,  prin  provocarea  vătămărilor  corporale,  aplicarea  violenţei  asupra 
persoanei sau prin ameninţare susceptibilă de pedeapsă, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru 
o  altă  persoană  a  unui  folos  material”,  pe  când  art.615  prevedea  răspunderea  penală  pentru 
şantaj,  care  consta  în:  „iniţierea  unei  persoane  la  transmiterea  averii  sau  la  cedarea  dreptului 
asupra  averii,  ori  la  încheierea  unui  acord  patrimonial  nefavorabil,  pe  calea  ameninţării  cu 
divulgarea unor informaţii false sau veridice, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru o altă 
persoană un folos patrimonial”.  
La  nivel  doctrinar,  modelul  incriminator  era  justificat  în  felul  următor:  „Cu  toate  că 
şantajul  are ceva  comun cu  constrângerea patrimonială exercitată prin  intermediul ameninţării, 
totuşi această ameninţare diferă de cea care se aplică la extorcarea patrimonială” [209, p.1228].  
Această alegaţie a fost păstrată şi în doctrina contemporană. Bunăoară, А.Г. Уфалов consideră 
că „extorcarea şi şantajul se deosebesc esenţial după mai multe semne, care, la rândul lor, deter-
mină  un  grad  de  pericol  social  diferit.  Însă,  criteriul  esenţial  este  mijlocul  comportamentului 
infracţional:  violenţa  fizică  şi  psihică,  distrugerea  averii  –  în  cazul  extorcării;  ameninţarea  cu 
divulgarea  informaţiilor  ce  ar  defăima  victima    sau  apropiaţii  ei  ori  a  altor  informaţii  care  pot 
aduce  daune  inviolabilităţii  vieţii  personale  –  în  cazul  şantajului”  [221,  p.153].  Anume  această 
viziune l-a determinat pe autor să dezaprobe modelul legislativ rus de lege lata, venind în acest 
sens cu propunerea de a fi incriminat şantajul într-o normă de sine stătătoare care va urma după 
extorcare,  având  următorul  conţinut:  „Şantajul,  adică  cerinţa  ilegală  şi  neechivalentă  de  a 
transmite averea străină, ori dreptul asupra acestei averi sau comiterea altor acţiuni cu caracter 
patrimonial,  care  nu  poartă  semnele  tranzacţiei,  sub  ameninţarea  de  a  răspândi  informaţii  cu 
bună-ştiinţă false, ce defăimează victima sau apropiaţii ei, precum şi alte informaţii cu caracter 
personal, care pot cauza daune drepturilor sau intereselor legale ale victimei sau ale apropiaţilor 

---