Universitatea de stat din moldova

 
 
18 
 
ei”  [221,  p.154].
 
De  fapt,  opţiunea  dispersării  şantajului  de  extorcare  o  întâlnim  şi  în  unele 
materiale  ştiinţifice  publicate  în  Bielorusia.  Avem  în  vedere  în  primul  rând  lucrarea  autorului 
Ю.Л. Шевцов [225, p.63]. 
Dimpotrivă,  alţi  autori  supun  criticii  dispersarea  şantajului  de  extorcare.  Astfel,  încă  în 
1905, М.М. Плец [194, p.19] scria cu referire la Codul penal din 22 martie 1903: „Şantajul atât 
de aproape se  mărgineşte cu  extorcarea, încât  nu era necesar de a  găsi  acestuia alt loc decât  în 
cadrul extorcării.” De aceeaşi opinie este şi doctrinarul rus Н.Ф. Сафонов [203, p.23]. Cel puţin 
această  opţiune  doctrinară  este  reflectată  de  lege  lata  în  ordinea  juridică  a  Federaţiei  Ruse. 
Aceasta deoarece termenul  „şantaj” nu este reţinut de Codul penal al Federaţiei Ruse în redacţia 
din 1996 [213], iar în literatura de specialitate se consideră în unanimitate că cerinţa patrimonială 
însoţită cu ameninţarea de a divulga informaţii ce defăimează victima sau apropiaţii ei, precum şi 
alte  informaţii  cu  caracter  personal,  care  pot  cauza  daune  drepturilor  sau  intereselor  legale  ale 
victimei sau ale  apropiaţilor ei, ca una dintre formele de exprimare a laturii obiective a extorcării 
(art.163  CP  FR),  are  semnificaţia  de  şantaj  [140,  p.54].  Această  semnificaţie  nu  este  lipsită  de 
raţionament;  or,  am  şi  statuat  mai  sus  asupra  primelor  norme  embrionare  care,  de  fapt,  au  şi 
contribuit  la  formarea  în  conştiinţa  juridică  a  ideii  precum  că  ameninţarea  cu  divulgarea  unor 
informaţii false sau veridice, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru o altă persoană un folos 
patrimonial, reprezintă nu altceva decât o faptă de şantaj.  
De  fapt,  aceeaşi  semnificaţie  a  termenului  „şantaj”  o  imprimă  sub  aspect  retrospectiv 
ordinea  juridico-penală  a  altor  state.  Bunăoară,  în  Codul  penal  român  din  1865  şantajul  era 
incriminat în Capitolul „Crime şi delicte contra proprietăţii”, constând în  fapta celuia „ce, prin 
ameninţare, verbală sau în scris, de a face revelaţiuni sau imputaţiuni difaimatorii (sublinierea ne 
aparţine – n.a.), va fi stors sau va fi cercat să stoarcă fie bani, fie efecte de valoare, fie iscălitură 
sau remitere de acte sau scrisuri, ori care ar conţine sau ar opera o obligaţiune, o libertaţiune sau 
o dispoziţiune” [68]. 
Totuşi,  nu  putem  face  abstracţie  de  la  faptul  că,  sub  aspect  etimologic,  termenul  „şantaj” 
provine  din  cuvântul  francez  „chantage”,  care  în  semnificaţie  directă    reprezintă  metodă  de 
pescuit prin care peştele este gonit în plasă cu ajutorul zgomotului. Şantajul, însă, nu se limitează 
doar la acest sens, ci are un conţinut cu mult mai amplu, cu implicaţii de natură politică, socială, 
economică etc., care, însă, ramân în afara interesului nostru ştiinţific. Ceea ce ne interesează în 
demersul  nostru  este  sensul  juridic  al  şantajului,  care  nu  poate  fi  conceput  decât  prin  prisma 
realităţii normative atribuite de legiuitor.  
Astfel, polemicile ştiinţifice pe care le desprindem din literatura de specialitate referitor la 
adevărata semnificaţie a şantajului, pe de o parte, şi a extorcării, pe de altă parte, ne-a permis să 

---

 
 
19 
 
constatăm  inadvertenţele  de  care  suferă  art.189  CP  RM;  or,  am  şi  constatat  o  necorespundere 
dintre conceptul formal şi cel material ale termenului „şantaj”. Aceasta se conturează pe fundalul 
lipsei  unei  corespondenţe  dintre  denumirea  articolului  şi  conţinutul  dispoziţiei  art.189  CP  RM, 
deoarece  titulatura  atribuită  de  legiuitor  pentru  desemnarea  faptei  prejudiciabile  nu  reflectă       
ad integrum formele de exprimare a laturii obiective.  
O altă problemă pe care o discerne doctrina este identificarea locului şantajului (extorcării) 
în  conjunctura  incriminărilor  prevăzute  de  legea  penală.  Sub  acest  aspect,  distingem  două 
abordări  ale  subiectului.  De  fapt,  poziţionarea  şantajului  într-un  grup  sau  altul  de  infracţiuni 
depinde  de    faptul  exponenţi  ai  cărei  legislaţii  sunt  cercetătorii.  Bunăoară,  în  literatura  de 
specialitate din sec.XX, în cea mai mare parte, atât autorii ruşi [167, p.173; 176, p.81], cât şi unii 
oameni  de  ştiinţă  din  Ucraina  [184,  p.115]  considerau  extorcarea  (şantajul)  ca  fiind  un  atentat 
asupra libertăţii persoanei, în pofida faptului că în legea penală aceste fapte prejudiciabile erau 
atribuite  la  subgrupul  de  infracţiuni  contra  proprietăţii.  Această  din  urmă  viziune  concordă  de 
fapt cu ideea, existentă la moment în conştiinţa juridică, că, în cazul infracţiunilor poliobiectuale, 
ca obiect juridic principal trebuie  recunoscută acea valoare  care are  o importanţă mai mare din 
punctul  de  vedere  al  intereselor  sociale,  alegaţie  care  nu  şi-a  găsit  susţinere  în  doctrina 
contemporană  [203,  p.40];  or,  actualmente  se  poate  remarca  că  şantajul  (extorcarea)  este 
conceput drept infracţiune contra proprietăţii [145, p.20; 178, p.98]. 
Însă, în literatura de specialitate română şantajul este tratat diferit de doctrina rusă. Aceasta 
se  datorează  în  special  cadrului  incriminator;  or,  atât  potrivit  legislaţiei  în  vigoare  (art.194  CP 
român [28]), cât şi Codului penal al României din 2009 (art.207) [29], şantajul este considerat o 
infracţiune contra libertăţii persoanei: „Deşi, în cazul şantajului, urmărindu-se un folos, care, de 
cele  mai  multe  ori,  este  de  natură  patrimonială,  se  încalcă  şi  relaţiile  sociale  referitoare  la 
patrimoniul  persoanei,  totuşi  fapta  a  fost  incriminată  ca  infracţiune  contra  libertăţii  şi  nu  ca 
infracţiune  patrimonială,  deoarece  prin  săvârşirea  ei  se  încalcă  în  principal  şi  în  primul  rând 
libertatea persoanei şi numai în subsidiar şi în al doilea rând drepturile patrimoniale ale acesteia” 
[99,  p.156].  Tocmai  din  aceste  raţiuni  nu  am  apelat  la  opiniile  autorilor  români  în  cadrul 
cercetării de faţă, având în vedere discrepanţele semnificative dintre cadrul incriminator naţional 
şi cel român în materie de şantaj. Am luat în vizor viziunile autorilor ruşi pornind de la ideea că 
textul de lege prevăzut la art.189 CP RM este de inspiraţie legislativă a Federaţiei Ruse.  
În  alt  context,  în  doctrină  se  polemizează  şi  asupra  tipologiei  din  care  face  parte 
infracţiunea de şantaj. Astfel, problema dacă şantajul este sau nu o formă a sustragerii o depistăm 
din cele mai îndepărtate timpuri. Bunăoară, încă în 1899, se considera că infracţiunea de şantaj 
este  o  varietate  a  sustragerii  [165,  p.142].  Şi  actualmente  s-au  mai  păstrat  reminiscenţe  ale 

---