Universitatea de stat din moldova

 
 
24 
 
Din  materialele  ştiinţifice  care  au  ca  obiect  de  investigaţie  latura  subiectivă  a  şantajului 
deducem două mari probleme de cercetare, şi anume:  
-  oportunitatea  desemnării  exprese  a  scopului  de  cupiditate  în  dispoziţia  normei  de 
incriminare [140, p.71];  
-  relevanţa  motivului  de  cupiditate  asupra  încadrării  faptei  care  a  constituit  obiectul 
investigaţiei noastre [146, p.156; 148, p.710; 218, p.226].  
Ideea principală care subzistă în doctrină în legătură cu cea de-a doua problemă rezidă în 
faptul dacă prezenţa scopului de cupiditate reclamă cu titlu obligatoriu şi un motiv de cupiditate. 
Analiza  acestor  probleme  nu  putea  fi  trecută  de  noi  cu  vederea;  or,  aşa  cum  am  şi  constatat 
reieşind  din  examinarea  practicii  judiciare,  de  folosul  patrimonial  poate  să  beneficieze  o  altă 
persoană  decât  făptuitorul.  În  asemenea  condiţii,  tranşarea  dilemei  cu  privire  la  mobilul 
infracţional  al  şantajului  a  reprezentat  una  dintre  direcţiile  noastre  de  cercetare,  avându-se  în 
vedere diversitatea opiniilor pe care le desprindem din doctrină.  
Cu  referire  la  materialele  ştiinţifice  dedicate  determinării  particularităţilor  subiectului 
infracţiunii,  trebuie  să  recunoaştem  că  acestea  implică  puţine  elemente  de  originalitate  care 
merită atenţie. Prin aceasta şi se explică reticenţa noastră de a apela la literatura de specialitate de 
peste hotare în contextul analizei acestui element constitutiv. Am apelat doar la acele materiale 
ştiinţifice  care  au  polemizat  asupra  vârstei  minime  de  tragere  la  răspundere  penală  pentru 
extorcare (art.163 CP FR) [145, p.111]. 
De  asemenea,  o  relevanţă  mai  puţin  pronunţată  comportă  şi  acele  materiale  ştiinţifice 
publicate  peste  hotare  care  au  supus  cercetării  elementele  circumstanţiale  agravante  ale 
infracţiunii de şantaj [221, p.91-110; 225, p.149-193; 140, p.73-87; 145, p.114-125 etc.]. Utilita-
tea redusă a acestora în  contextul tezei de faţă se profilează pe fundalul unei discrepanţe dintre 
cadrul  incriminator  străin  sub  aspectul  variantelor  agravate  şi  conţinutul  circumstanţelor  agra-
vante prevăzute la art.189 CP RM.  
Pe lângă cele consemnate, oamenii de ştiinţă sunt preocupaţi, într-o masură mai mare sau 
mai mică, de îmbunătăţirea calitativă a normei ce incriminează fapta prejudiciabilă cercetată. Iată 
de ce,  analizând textul de lege prevăzut la art.189  CP RM, de mai multe ori a fost consemnată 
ambiguitatea unor expresii şi sintagme, care generează o incertitudine şi inconsecvenţă la nivelul 
ordinii  juridice  de  ansamblu.  Astfel,  asupra  disfuncţionalităţilor  de  ordin  tehnico-juridic,  care 
reduc eficienţa aplicării răspunderii penale pentru şantaj, în special s-au pronunţat: А.Г. Уфалов 
[221, p.151-155], А.В. Башков [145, p.152-157], Р.З. Абдулгазиев [140, p.71], Ю.Л. Шевцов 
[225,  p.83-101]  etc.  În  acest  sens,  sunt  de  real  interes  reflecţiile  teoretice  ale  autorului  А.Г. 
Уфалов  cu  privire  la  deficienţele  ce  caracterizează  descrierea  modalităţii  acţiunii  adiacente  a 

---

 
 
25 
 
faptei  prejudiciabile  de  extorcare  (art.163  CP  FR)  –  „ameninţarea  cu  răspândirea  ştirilor  ce 
defăimează victima ori apropiaţii ei, precum şi a altor informaţii care pot cauza daune esenţiale 
drepturilor şi intereselor legale ale victimei sau apropiaţilor ei” [221, p.134]. Deşi punctează în 
lucrarea  sa  aceste  deficienţe,  autorul  omite  să  soluţioneze  problema  prin  invocarea  unor 
propuneri de lege ferenda.  Asupra perfecţionării  acestei  modalităţi  s-a pronunţat  А.В.  Башков. 
In  concreto,  dânsul  propune  ca  acţiunea  adiacentă  „ameninţarea  cu  răspândirea  ştirilor  ce 
defăimează victima ori apropiaţii ei, precum şi a altor informaţii care pot cauza daune esenţiale 
drepturilor  şi  intereselor  legale  ale  victimei  sau  apropiaţilor  ei”  să  fie  reformulată  după  cum 
urmează:  „ameninţarea cu răspândirea ştirilor ce defăimează victima ori apropiaţii ei, precum 
şi a altor informaţii care sunt importante pentru victimă sau apropiaţii ei, în virtutea căreia el 
doreşte să le păstreze în taină şi care pot cauza daune esenţiale drepturilor şi intereselor legale 
ale  victimei  sau  apropiaţilor  ei”  [145,  p.68-69].  Implementarea  acestui  amendament  nici  pe 
departe  n-ar  avea  ca  rezultat  îmbunătăţirea  calitativă  a  normei  de  incriminare.  Dimpotrivă, 
această propunere în nici un mod nu înlătură descrierea confuză a modalităţii în cauză. De aceea, 
ni se pare mai potrivită opinia lui Н.Ф. Сафонов [203, p.61], care, făcând comparaţie cu unele 
prevederi similare din Codul penal-Model al ţărilor membre ale CSI [191], sugerează următoarea 
modalitate  normativă:  „ameninţarea  cu  răspândirea  unor  informaţii,  pe  care  victima  sau 
apropiaţii ei doresc să le păstreze în taină”. Deşi nu am preluat mot-à-mot modalitatea sugerată 
de Н.Ф. Сафонов, aceasta ne-a ajutat într-o anumită măsură să găsim un substituent pe care deja 
îl conţine legea penală a Republicii Moldova, în vederea uniformizării terminologiei utilizate în 
acelaşi act normativ. Asupra identificării unor soluţii eficiente privind garantarea apărării ordinii 
de  drept  împotriva  faptei  prejudiciabile  de  şantaj  s-a  expus  şi  С.Абросимов  [141,  p.25-27]. 
Reflectând asupra lacunelor şi carenţelor legislative dânsul a reieşit din anumite situaţii practice, 
care însă nu au o acoperire juridico-penală determinată. Sub acest aspect, importanţă ştiinţifică 
pentru studiul nostru reclamă doar constatarea faptului că în cadrul mecanismului infracţional se 
profilează  noi  mijloace  de  influenţare  asupra  victimei,  în  vederea  înfrângerii  voinţei  acesteia, 
pentru  ca  cea  din  urmă  să  execute  cerinţele  patrimoniale  ale  făptuitorului,  mijloace  care  nu-şi 
găsesc reflectare în legea penală. Nu am putut însă prelua mecanicist propunerea autorului de a 
completa textul de lege  cu sintagma „precum şi ameninţarea cu cauzarea altor daune nedorite 
de  victimă”  [141,  p.26].  Aceasta  deoarece  riscăm  să  încălcăm  cerinţele  de  previzibilitate  şi 
claritate a normei de incriminare, cerinţe desprinse din jurisprudenţa CEDO. 
O  contribuţie  aparte  la  perfecţionarea  cadrului  incriminator  în  materia  cercetată  o  aduc 
autorii  Р.З.  Абдулгазиев  şi  Ю.Л.  Шевцов.  Am  specificat  „aparte”  dat  fiind  că,  apelând  la 
experienţa  legislativă  din  trecut  (Codul  penal  promulgat  de  către  împăratul  Nicolai  al  II-lea  la    

---