Universitatea de stat din moldova

 
 
30 
 
Consiliului  Europei  –  Vincent  Coussirat-Coustère  şi  Mariavaleria  del  Tufo  [63].  Anume  din 
această cauză, în materialele ştiinţifice publicate în ţară la tema tezei nici nu s-a remarcat faptul 
că prin conţinutul variantei agravate de la lit.f) alin.(3) art.189 CP RM – „Şantaj soldat cu alte 
urmări grave” – se încalcă previzibilitatea şi claritatea normei de incriminare. Dimpotrivă, chiar 
se justifică formula legislativă în discuţie, susţinându-se că astfel de consecinţe pot fi indicate şi 
din considerentele respectării tehnicii legislative, pentru a nu crea o normă prea voluminoasă [10, 
p.106]. 
Un segment aparte în literatura de specialitate este dedicat îmbunătăţirii calităţii definiţiei 
legislative  a  noţiunii  de  şantaj.  Sub  acest  aspect  luăm  în  vizor  cele  două  articole  ştiinţifice  ale 
autorului D.Moiseev [105, p.46-48; 107, p.175-177]. În special, autorul susţine că „cererea”, ca 
acţiune principală în cadrul infracţiunii de şantaj, nu exprimă adecvat specificul acestei acţiuni, 
deoarece, susţine dânsul, în realitate, la comiterea ei, are loc constrângerea victimei să adopte o 
conduită  care  ar  aduce  foloase  patrimoniale  făptuitorului.  De  aceea,  D.Moiseev  consideră  că 
legiuitorul a separat nereuşit noţiunea de cerere de cea de ameninţare, motiv din care se propune 
reformularea dispoziţiei art.189 CP RM, astfel încât să nu  se facă o demarcare artificială dintre 
cerere  (constrângere)  şi  ameninţare.  Nu  am  susţinut  această  propunere,  având  în  vedere  că,  în 
actuala  reglementare,  separarea  celor  două  acţiuni  prejudiciabile  asigură  o  mai  mare  claritate 
destinatarului  şi  beneficiarului  legii penale.  În  acelaşi  timp,  nu am  putut să nu fim  de acord cu 
critica  cazuisticii  excesive,  adusă  de  D.Moiseev  cadrului  incriminator  în  ceea  ce  priveşte 
caracterizarea  apartenenţei  bunurilor  cerute  de  făptuitor,  precum  şi  descrierea  categoriilor 
persoanelor ameninţate. La fel de argumentat autorul a invocat şi necesitatea completării art.189 
CP RM cu menţiunea despre scopul infracţiunii [105, p.47].  
Cu  referire  la  îmbunătăţirea  definiţiei  legislative  pe  care  o  imprimă  art.189  CP  RM, 
consemnăm  ca  fiind  utile  propunerile  de  completare  a  alin.(1)  art.189  CP  RM  cu  cuvântul 
„ilegală”, care să urmeze după cuvântul „cererea” [5, p.54-55, 174], prin aceasta înlăturându-se 
lacuna legislativă şi, pe cale de consecinţă, facilitându-se demarcarea precisă a şantajului, pe de o 
parte,  şi  a  samavolniciei,  pe  de  altă  parte.  De  asemenea,  prezintă  relevanţă  ştiinţifică,  sub 
aspectul modernizării dispoziţiei alin.(1) art.189 CP RM, şi constatarea, invocată în literatura de 
specialitate naţională, precum că utilizarea termenului „defăimătoare” restrânge, în mare măsură, 
cercul informaţiilor care pot fi răspândite de şantajist pentru constrângerea psihică a victimei în 
scopul obţinerii bunurilor [89, p.206]. Deşi nu am preluat modelul de lege ferenda pe care ni-l 
propune  Iu.Larii,  această  constatare  ne-a  ajutat  în  bună  parte  să  găsim  propriul  substituent  al 
sintagmei „cu răspândirea unor ştiri defăimătoare”. 

---

 
 
31 
 
Cu toate acestea, cel mai vast spaţiu de investigare este consacrat analizei juridico-penale a 
infracţiunii de şantaj. La acest capitol, în literatura de specialitate distingem materiale ştiinţifice 
de  diferit  calibru:  de  la  articole  ştiinţifice  dedicate  unor  elemente  constitutive  concrete  ale 
şantajului  până  la  comentarii  ştiinţifico-practice  şi  chiar  studii  monografice.  Totuşi,  o  atenţie 
sporită  se  acordă  relevării  particularităţilor  laturii  obiective  a  şantajului.  Indubitabil,  această 
înclinaţie doctrinară este catalizată de caracterul complex al elementului material al infracţiunii 
prevăzute la art.189 CP RM. În special au fost preocupaţi de acest segment de cercetare S.Brînză 
[18, p.675-679], Iu.Larii [89, p.201-211], V.Cuşnir [3, p.393-395], L.Gîrla [162, p.356-359] etc.  
O  contribuţie  substanţială  la  perceperea  obiectului  infracţiunii  de  şantaj  a  fost  adusă  de 
profesorul  S.Brînză  prin  publicarea  monografiei
 
„Obiectul  infracţiunilor  contra  patrimoniului” 
[10,  p.401,  421-424,  430-436],  precum  şi  a  manualului  publicat  în  coautorat  cu  V.Stati  [18, 
p.672-675].  O  semnificaţie  ştiinţifico-practică  remarcabilă,  reţinută  în  aceste  surse,  au  argu-
mentarea esenţei juridico-penale a caracterului complex al obiectului material, precum şi tratarea 
originală  a  unor  termeni  care  constituie  parte  integrantă  a  conţinutului  textului  de  lege  de  la 
art.189 CP RM, aflaţi în legătură directă cu obiectul infracţiunii. În repetate rânduri am apelat la 
ideile  acestor  autori  pentru  soluţionarea  unor  probleme  cu  care  ne-am  confruntat  la  elaborarea 
tezei de doctorat, având în vedere că aceste materiale ştiinţifice constituie cele mai semnificative 
şi valoroase lucrări în materia identificării obiectului infracţiunii prevăzute la art.189 CP RM. 
Pentru  studiul  nostru  interes  deosebit  a  prezentat  şi  relevarea  particularităţilor  laturii 
subiective.  Îmbucurător  este  faptul  că,  la  acest  capitol,  în  materialele  ştiinţifice  publicate  în 
Republica  Moldova  nu  există  careva  divergenţe  cu  referire  la  forma  şi  tipul  de  vinovăţie  [15, 
p.294; 5, p.69; 162, p.359; 3, p.395; 103, p.54; 138, p.216 etc.]. Situaţia însă se inversează atunci 
când  discuţiile  vizează  scopul  şi  motivul  şantajului;  or,  există  o  disconcordanţă  de  viziuni  sub 
acest aspect. De exemplu, nu în toate sursele de specialitate se vehiculează incidenţa scopului de 
cupiditate  (profit).  Bunăoară,  în  una  dintre  sursele  doctrinare  se  susţine  că  fapta  de  şantaj  se 
săvârşeşte în scopul de a dobândi în mod ilicit un folos, pentru sine sau pentru altul. În acelaşi 
timp, se mai adaugă că folosul urmărit de făptuitor poate fi de orice natură [3, p.395]. În realitate 
însă,  folosul  urmărit  nu  poate  fi  altul  decât  de  natură  patrimonială.  Mai  mult  ca  atât,  formula 
„scopul de a dobândi” este defectuoasă, avându-se în vedere că astfel scopul special s-ar referi 
doar  la  cererea  de  a  se  transmite  bunurile,  deoarece  cererea  de  a  se  transmite  dreptul  asupra 
bunurilor sau cererea de a sărvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial nu pot fi dobândite. 
La fel de divergent este tranşată problema cu privire la motivul pe care îl imprimă şantajul. 
Deşi  majoritatea  autorilor  susţin  că  motivul  de  cupiditate  (profit)  nu  are  relevanţă  la  încadrare  
[5, p.76], întâlnim oarecum şi viziuni care se contrapun [4, p.293]. 

---