Universitatea de stat din moldova

 
 
20 
 
acestei  poziţionări.  Astfel,  se  mai  susţine  că  şantajul  trebuie  recunoscut  ca  formă  de  sine 
stătătoare şi „egală în drepturi” a sustragerii [149, p.16]. 
Dimpotrivă,  alţi  autori  neagă  această  apartenenţă,  aducând  argumentele  de  rigoare: 
„Extorcarea  –  formă  specială  de  atentat  cupidant  şi,  de  regulă,  violental  asupra  relaţiilor  de 
proprietate, care se mărgineşte cu sustragerea averii străine, dar care nu se atribuie însă la această 
grupă numeroasă de infracţiuni. Având multe semne comune cu sustragerile (...), extorcarea nu 
este cuprinsă integral de semnele generice ale conceptului general al sustragerii. ... Potrivit literei 
şi spiritului legii, extorcarea nu constituie o formă de sine stătătoare a sustragerii şi, în genere, nu 
se  include  în  subgrupul  numitelor  atentate  cupidante  contra  proprietăţii”  [189,  p.5].  Totuşi, 
putem  identifica  şi  poziţii  intermediare  cu  privire  la  acest  subiect:  „şantajul  este  aproape 
sustragere” [227, p.54]. 
În alt context,  cu referire la  categoria din  care face parte  şantajul, distingem  următoarele 
puncte de vedere:  
- infracţiune cupidant violentală contra proprietăţii [221, p.17, 81];  
- alte infracţiuni contra proprietăţii, îndreptate spre obţinerea unui folos patrimonial [151, 
p.241];  
- infracţiune de cupiditate contra proprietăţii, dar care nu conţine semnele sustragerii [178, 
p.98] etc.  
Fireşte,  lista  categoriilor  la  care  se  atribuie  infracţiunea  investigată  poate  fi  prelungită, 
avându-se în vedere criteriile care sunt puse la baza disocierii infracţiunilor contra proprietăţii, 
aceasta  fiind  raportată  la  ordinea  juridico-penală  a  Federaţiei  Ruse.  Nu  ne  vom  opri  însă  la 
elucidarea  tuturor  viziunilor  doctrinare  cu  referire  la  acest  subiect.  Prin  exemplificările  de  mai 
sus am vrut de fapt să scoatem în evidenţă preocupările doctrinare în materie de şantaj. Totuşi, 
nu  putem  să  nu  remarcăm  că  abordările  doctrinare  cu  privire  la  tipologia  din  care  face  parte 
şantajul nu exprimă pe deplin adevărata fizionomie a acestei infracţiuni. Aceasta deoarece avem 
rezerve privitor la optica autorului А.Г. Уфалов, potrivit căruia extorcarea (art.163 CP FR)
 
este 
o infracţiune cupidant violentală contra proprietăţii [221, p.17, 81]. Din analiza art.163 CP FR şi, 
implicit, a art.189 CP RM rezultă că această infracţiune presupune o varietate largă de ipoteze, 
dintre care numai unele presupun aplicarea violenţei. În aceste condiţii, afirmaţia citată nu este în 
măsură să reflecte decât parţial natura juridică a infracţiunii de şantaj (extorcare). 
În  alt  context,  ca  un  segment  distinct  de  cercetare  pe  care  l-am  reţinut  în  materialele 
ştiinţifice publicate peste hotare apare analiza retrospectivă a legislaţiei penale privind şantajul. 
Cele  mai  relevante  materiale  ştiinţifice  care  au  avut  astfel  de  preocupări  aparţin  autorilor  ruşi   
А.В.  Башков  [145,  p.9-20]  şi  А.Г.  Уфалов  [221,  p.29-48].  Sub  acest  aspect,  prezintă  interes 

---

 
 
21 
 
ştiinţific  examinarea  etapelor  de  dezvoltare  a  instrumentariului  juridico-penal  de  reprimare  a 
faptei  de  şantaj.  Datorită  acestor  publicaţii,  am  putut  percepe  premisele  istorice  şi  socioecono-
mice  ale  constituirii  cadrului  reglementar  consacrat  răspunderii  penale  pentru  şantaj,  dar,  nu  în 
ultimul rând, am putut să ne formăm o viziune clară asupra coraportului dintre extorcare, pe de o 
parte, şi şantaj, pe de altă parte. 
Printre  preocupările  specialiştilor  în  domeniu  se  numără  şi  studierea  răspunderii  penale 
pentru  şantaj  potrivit  legislaţiilor  penale  ale  altor  state  [187,  p.29-32;  222,  p.59-62;  221,  p.49-
61].
 
Pe bună dreptate, investigarea comparată (pe orizontală) se prezintă ca fiind una detalizată în 
doctrină,  axată  pe  ideea  receptării  şi  valorificării  celor  mai  avansate  modele  legislative  în 
materie. Relevarea exprerienţei altor state pe care am reţinut-o în doctrină ne-a facilitat demersul 
nostru  ştiinţific  în  identificarea  unui  model  avansat  de  incriminare  a  şantajului,  dar  şi  ne-a 
orientat cercetarea noastră în planul conceperii inoportunităţii analizei infracţiunii de şantaj într-o 
secţiune  separată  evidenţiind  printr-o  investigaţie  comparativă  în  sistemul  common  law  şi  cel 
romano-german.  Iată  de  ce,  am  abordat  în  cadrul  tezei  de  doctorat  elucidarea  tangenţială  a 
cadrului reglementar în materie de şantaj al Federaţiei Ruse şi al României în contextul cercetării 
elementelor constitutive ale art.189 CP RM.  
Importanţă pentru tematica tezei noastre prezintă acele materiale ştiinţifice care au avut în 
vizor  delimitarea  şantajului  de  infracţiunile  conexe.  Nu  putem  să  nu  remarcăm  că,  sub  acest 
unghi de vedere, se evidenţiază anumite probleme de calificare care rezultă din sediul materiei. 
La  concret,  obiectul  cercetării  întreprinse  îl  constituie  stabilirea  criteriilor  de  disociere  a  extor-
cării (şantajului) de jaful violental, tâlhărie, samavolnicie, escrocherie etc. O atenţie deosebită au 
acordat acestui segment de cercetare А.В. Башков [145, 126-151], Р.З. Абдулгазиев [140, 88-
106],  А.Г.  Уфалов  [221,  p.111-129],  Н.Cкорилкина,  С.Дадонов,  А.Анненков  [206,  p.8-9], 
Л.К.  Малахов  [190,  p.26-28],
 
А.Дворкин,  К.Чернова  [163,  p.8-13]  etc.  Am  putut  sesiza  sub 
acest aspect diferite criterii de disociere, dar care se prezintă a fi neunitare. Astfel, cea mai mare 
polemică  ştiinţifică  în  ipoteza  delimitării  jafului  violental  sau  a  tâlhăriei  de  şantaj  apare  în 
legătură  cu  aspectul  temporar  al  realizării  ameninţării;  or,  în  literatura  de  specialitate  rusă  se 
relevă că caracterul viitor al realizării ameninţării este cel mai relevant criteriu de disonanţă [161, 
p.121; 190, p.27; 217, p.241]. Raportând această optică de idei la viziunile care combat această 
alegaţie, dar deopotrivă coroborând-o cu practica judiciară, am tranşat dilema în modul următor: 
criteriul principal de delimitare a infracţiunii de şantaj (presupunând ameninţarea cu violenţa) de 
infracţiunile  de  tâlhărie  şi  de  jaf  (presupunând  ameninţarea  cu  violenţa)  rezidă  în  aspectul 
temporal al orientării făptuitorului de dobândire a bunurilor, nicidecum însă în aspectul temporal 
al realizării ameninţării, ultimul având doar caracter facultativ în procesul de disociere a acestor 

---