Universitatea de stat din moldova

 
 
40 
 
avându-se  în  vedere  că  persoana  este  mai  importantă  în  plan  social  decât  patrimoniul,  prima 
suferind  prejudicii  reale,  în  timp  ce  relaţiile  patrimoniale  sunt  puse  doar  în  pericol  [176,  p.81; 
184, p.114]. 
Incontestabil,  viaţa,  sănătatea,  libertatea,  onoarea  şi  demnitatea  constituie  valori  sociale 
absolute  care  primează  asupra  patrimoniului,  însă  raportarea  obiectului  juridic  principal  şi 
secundar în dependenţă de  importanţa valorii şi relaţiilor sociale lezate nu este tocmai procedeul 
plauzibil. Vom invoca cel puţin două argumente care ar invalida cele susţinute: 
Primo: în cazul infracţiunilor cu obiect juridic special dualist, din obiectul juridic generic 
al infracţiunii derivă obiectul juridic principal, teză demonstrată de Г.Н. Борзенков [150, p.389]: 
„Distingerea  obiectului  juridic  principal  se  face  nu  după  gradul  de  importanţă  a  valorilor 
protejate (persoana, în acest sens, fiind mai superioară), ci în legătură cu obiectul juridic generic 
al infracţiunii”. 
 Secundo:  categoriile  obiectului    juridic  special  pot  fi  identificate  în  dependenţă  de  cele 
două  acţiuni  (principală  şi  adiacentă)  reunite  în  conţinutul  infracţiunii  de  şantaj;  or,  caracterul 
complex  al  infracţiunii  condiţionează  paralelismul  dintre  obiectul  juridic  special  şi  fapta 
prejudiciabilă,  astfel  încât  obiectului  juridic  principal  îi  corespunde  acţiunea  principală,  iar 
obiectului juridic secundar – acţiunea adiacentă.  
În  literatura  de  specialitate  rusă,  majoritatea  autorilor  consideră  că  în  calitate  de  obiect  
juridic  special  al  extorcării  apar  relaţiile  sociale  de  proprietate  [161,  p.119;  175,  p.364;  216, 
p.166].  Dar  ce  reprezintă  aceste  relaţii?  Răspunsul  la  această  întrebare  ni-l  oferă  Gr.Râpeanu: 
„Relaţia  socială  de  proprietate  se  naşte  între  stăpânul  lucrului  şi  fiecare  alt  om,  alt  membru  al 
societăţii,  conţinutul  acestei  relaţii  caracterizându-se  prin  aceea  că  stăpânului  lucrului  i  se 
recunoaşte că poate stăpâni şi folosi nestânjenit lucrul său, iar toţi ceilalţi membri ai societăţii se 
recunosc  datori  să  se  abţină  de  la  orice  faptă  prin  care  i-ar  periclita  stăpânirea  şi  folosirea 
lucrului” [113, p.44].  
Raportând această explicaţie la instrumentariul juridico-penal în vigoare, putem remarca că 
doar  un  anumit  segment  al  incriminării  prevăzute  la  art.189  CP  RM  este  apărat  de  această 
valoare  socială,  şi  anume:  în  ipoteza în  care  şantajul  se  manifestă  în  cererea  de  a  se  transmite 
bunurile  proprietarului,  ale  posesorului  sau  ale  deţinătorului.  O  privire  de  retrospectivă  în 
materie de şantaj ne permite să sesizăm că, spre deosebire de vechiul cadru incriminator prevăzut 
la art.125 din Codul penal în redacţia din 1961 [26], de lege lata, şantajul a căpătat o amplificare 
a formelor de exprimare a laturii obiective. In concreto, ne referim la consacrarea în premieră în 
legea penală din  redacţia 2002 a cererii de a se  săvârşi alte acţiuni  cu caracter patrimonial,  ca 
acţiune principală alternativă în cadrul faptei prejudiciabile de şantaj. În ipoteza acestei acţiuni 

---

 
 
41 
 
principale  alternative,  este  de  neconceput  că  legiuitorul  apără  relaţiile  sociale  de  proprietate. 
După  esenţa  şi  conţinutul  său,  aici  legiuitorul  protejează  raporturile  obligaţionale.  Din  aceste 
raţionamente, are dreptate S.Brînză când afirmă că dacă acţiunea principală din cadrul şantajului 
îmbracă forma cererii de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial, obiectul juridic principal 
al şantajului îl formează relaţiile sociale cu privire la patrimoniu având în conţinutul lor un drept 
de creanţă [15, p.290]. 
Doar în contextul cererii de a se transmite bunurile proprietarului, ale posesorului sau ale 
deţinătorului, ca acţiune principală a componenţei prevăzute la art.189 CP RM, obiectul juridic 
principal al şantajului coincide cu obiectul juridic principal al sustragerilor; or, din materialitatea 
faptei  rezultă  că  legiuitorul  a  asigurat  o  protecţie  a  stării  de  fapt  a  bunurilor  ce  alcătuiesc 
patrimoniul. Prin urmare, ceea ce se ocroteşte aici sunt tocmai relaţiile sociale „reale”. De altfel, 
aceste  relaţii  sunt ocrotite şi  în  ipoteza în  care  şantajul  îmbracă forma cererii  de  a se transmite 
dreptul  asupra  bunurilor  proprietarului,  ale  posesorului  sau  ale  deţinătorului.  Astfel  privite 
lucrurile, atunci când acţiunea principală se materializează în cererea de a se transmite bunurile 
proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului sau cererea de a se transmite dreptul asupra 
bunurilor  proprietarului,  ale  posesorului  sau  ale  deţinătorului,  obiectul  juridic  principal  al 
şantajului îl constituie relaţiile sociale cu privire la patrimoniu având în conţinutul lor un drept 
real, iar în ipoteza în care acţiunea principală se formează din cererea de a săvârşi alte acţiuni cu 
caracter patrimonial, obiectul juridic principal al şantajului îl formează relaţiile sociale cu privire 
la patrimoniu având în conţinutul lor un drept de creanţă. 
În  alt  context,  ne  interesează  şi  conţinutul  obiectului  juridic  secundar  al  şantajului.  De 
remarcat  că  în  literatura  de  specialitate  viziunile  cu  privire  la  acest  subiect  de  asemenea  sunt 
lipsite de unanimitate. De exemplu, Л.К. Малахов [190, p.21] susţine că infracţiunea prevăzută 
la  art.163  CP  FR  (extorcarea)  are  două  obiecte  juridice  suplimentare:  persoana  victimei  şi  a 
apropiaţilor  ei,  viaţa  acestora,  sănătatea,  cinstea,  precum  şi  „interesele  legale  ale  victimelor 
împotriva extorcării cetăţenilor”. Considerăm defectuoasă această enumerare, având în vedere că 
dacă unele dintre atributele inerente ale persoanei ca viaţa sau sănătatea pot fi lezate prin şantaj, 
atunci în ce priveşte „interesele legale” este inutil a le evidenţia, dat fiind faptul că atât viaţa, cât 
şi sănătatea persoanei nu reprezintă altceva decât un interes legal al persoanei.  
А.И.  Бойцов  [148,  p.703]  opinează  că  în  calitate  de  obiect  juridic  secundar  al  acestei 
infracţiuni  apar  relaţiile  sociale  care  garantează  inviolabilitatea  persoanei  victimei  ori  a 
apropiaţilor  ei,  sănătatea  şi  libertatea  acestora,  onoarea  şi  demnitatea.  Considerăm  prea 
generalizată lista valorilor sociale prezentate mai sus, dar, în acelaşi timp, incompletă. Aceasta 
deoarece, pe de o parte, noţiunile de libertate şi inviolabilitate sunt prea largi pentru a caracteriza 

---