123
persoanei, după cum nu are nici o importanţă dacă a existat sau nu năzuinţa făptuitorului de a
lipsi de viaţă persoana în cazul în care aceasta nu se va conforma cerinţelor patrimoniale.
În alt context, consemnăm că în planul asigurării consecvenţei cadrului incriminator, se
impune (din raţiuni de ajustare, în raport cu art.145 CP RM, a materialităţii faptei cu care se
ameninţă) de a opera în textul de lege de la lit.d) alin.(2) art.189 CP RM cu sintagma „prin ame-
ninţare cu omorul”, avându-se în vedere că această locuţiune exprimă mai adecvat conţinutul
violenţei psihice care face obiectul acestei agravante.
3.1.4. Şantajul săvârşit cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor
În contextul şantajului, deteriorarea sau distrugerea bunurilor îndeplineşte un dublu rol.
Aceasta deoarece, pe de o parte, deteriorarea sau distrugerea bunurilor apare pe post de acţiune
adiacentă în cadrul faptei prejudiciabile, iar, pe de altă parte, apare în calitate de circumstanţă
agravantă.
În legătură cu prima ipoteză de la lit.e) alin.(2) art.189 CP RM, în literatura de specialitate
se susţine că deteriorarea bunurilor reprezintă înrăutăţirea calităţii bunurilor, când utilizarea lor
după destinaţie este posibilă după reparaţie, restaurare [221, p.85]. А.И. Рарог este de părere că
deteriorarea presupune modificarea calităţilor bunului, prin care se înrăutăţeşte substanţial utili-
tatea lui, astfel încât acesta devine total sau parţial nefuncţional pentru întrebuinţare conform
scopului [216, p.166]. O opinie apropiată, care într-o oarecare măsură subsumează cele două
viziuni reliefate mai sus, aparţine autorilor autohtoni M.Bîrgău şi Iu.Larii: „Deteriorarea unui
bun înseamnă degradarea, stricarea lui parţială, ceea ce are drept consecinţă pierderea totală sau
numai a unei părţi din capacitatea sa de folosinţă cu posibilitatea redobândirii acestei capacităţi,
prin reparaţiile ce i se vor face” [5, p.96]. Cu acestă opinie cad de acord şi alţi autori: „Prin dete-
riorare se are în vedere o astfel de influenţare nemijlocită infracţională asupra bunului, care
presupune o modificare a calităţilor lui utile, o înrăutăţire considerabilă a stării acestuia, bunul
devenind inutilizabil parţial sau temporar. Înrăutăţirea lui calitativă poate fi înlăturată pe calea
reparaţiei, restaurării, tratării animalului sau prin alt procedeu de reabilitare” [18, p.709].
Sintetizând asupra viziunilor reliefate mai sus, consemnăm următoarele trăsături specifice
deteriorării bunurilor: a) presupune o influenţare nemijlocită infracţională asupra bunurilor;
b) influenţarea nemijlocită infracţională asupra bunului produce în plan
material un anumit rezul-
tat; c) rezultatul influenţării este concretizat în lipsa posibilităţii de utilizare în totalitate sau în
parte a bunului; d) rezultatul influenţării infracţionale poate fi înlăturat datorită intervenţiei
umane prin
diverse metode, precum: restaurare, reparare, tratare a animalului etc.
124
În practica judiciară, prezenţa acestei modalităţi a acţiunii adiacente a şantajului, exprimate
în distrugerea bunurilor, prin metoda exploziei, a fost stabilită în cazul următor:
O.P., având
scopul de a primi, prin şantaj, mijloace băneşti de la C.N., deţinătorul pachetului de bază al
acţiunilor farmaciei SRL „Vulfram” din or. Vulcăneşti, în noaptea de 10 spre 11 aprilie 2005,
ora 22:30, a instalat pe pervazul geamului de la etajul întâi al clădirii farmaciei SRL „Vulfram”
un dispozitiv exploziv confecţionat în condiţii casnice. La etajul doi al acestei clădiri domicilia
C.N. cu familia. Printr-un apel telefonic de pe telefonul său mobil O.P. a pus în funcţiune explo-
zivul, deteriorând clădirea şi bunurile farmaciei SRL „Vulfram”, pricinuindu-i proprietarului o
daună în mărime de 11 064 lei (sublinierea ne aparţine
– n.a.)
. Începând cu 11 aprilie 2005, pe
parcursul a patru zile O.P. îi telefona lui C.N. de pe telefonul său mobil şi, ameninţându-l pe el
şi pe rudele acestuia cu violenţa, cu deteriorarea şi distrugerea bunurilor, cerea transmiterea
banilor în sumă de 27 000 dolari SUA [56].
Cu referire la cea de-a doua ipoteză, se susţine, într-o primă viziune, că distrugerea bunu-
rilor reprezintă acea influenţă asupra bunurilor, în rezultatul căreia acestea pot să-şi înceteze
existenţa, sau bunurile sunt aduse într-o stare de nefuncţionare, care nu permite utilizarea lor
după destinaţie [145, p.65]. Avem rezerve faţă de a doua parte a acestei definiţii. Cel puţin din
elementele care stau la baza acesteia nu rezultă care este linia de demarcare dintre deteriorare şi
distrugere; or, aşa cum am statuat
supra, şi în cazul deteriorării finalitatea acţiunii este inutiliza-
bilitatea sau nefuncţionalitatea bunului. De asemenea, nu se pune accentul pe impactul interven-
ţiei umane după finalitatea acţiunii,
aşa cum o face, de exemplu, autorul А.Г. Уфалов în definiţia
sa: „Distrugerea bunurilor semnifică aducerea bunurilor într-o stare de inutilizabilitate totală,
astfel încât acestea îşi pierd calitatea şi valoarea, neputând fi restabilite chiar şi după efectuarea
reparaţiei” [221, p.85] (sublinierea ne aparţine –
n.a.). Totuşi, mult mai completă ni se înfăţi-
şează definiţia pe care o dă distrugerii profesorul S.Brînză. Potrivit acestuia, prin „distrugere”
trebuie de înţeles influenţarea nemijlocită infracţională asupra bunului, care presupune încetarea
existenţei fizice a acestuia sau aducerea bunului respectiv într-o asemenea stare, care exclude –
în totalitate şi definitiv – utilizarea conform destinaţiei sale funcţionale; bunul nu mai poate fi
restabilit pe calea reparaţiei sau restaurării, fiind scos complet din circuitul economic [18, p.709].
Prin prisma acestor idei ajungem la concluzia că la baza diferenţierii distrugerii sau dete-
riorării bunurilor trebuie să luăm în consideraţie următoarele criterii: gradul sau caracterul de
nefuncţionare şi impactul intervenţiei umane după finalitatea acţiunii. Din această perspectivă,
relevăm că, spre deosebire de deteriorare, distrugerea are ca finalitate nefuncţionalitatea totală şi
permanentă, fără posibilitatea de remaniere pentru readucerea bunului în stare de utilizare după
destinaţie.