153
În cazul infracţiunii de la lit.f) alin.(2) art.164 CP RM, interesul material, ca motiv al
răpirii unei persoane, apare în calitate de element circumstanţial de ordin subiectiv. Fiind atribuit
la categoria motivelor josnice, în doctrina autohtonă [11, p.5] s-a enunţat că interesul material
constă în orice folos, beneficiu sau avantaj material, direct sau chiar indirect, nu însă într-o
simplă satisfacţie morală. Totodată, se susţine, întemeiat, că, de cele mai multe ori, interesul
material adoptă forma motivului generat de necesitatea făptuitorului de a obţine sau de a reţine
un câştig material [11, p.6].
De aici apare ca firească întrebarea: poate fi pus semn de egalitate între interesul
material şi
motivul de cupiditate? După unii autori [112, p.54], motivul de cupiditate se bazează pe interesul
material, însă aceste două noţiuni nu sunt echivalente. Motivul de cupiditate constituie nu orice
interes material, ci doar interesul material de a extrage un profit. Altfel spus, motivul de
cupiditate îndreaptă conduita făptuitorului spre obţinerea unor noi valori materiale, astfel
lărgindu-se sfera patrimonială a făptuitorului. În general, motivul de cupiditate, susţine
profesorul S.Brînză, se prezintă ca unul dintre aspectele interesului material, şi anume: ca
năzuinţă de a obţine un venit material pentru făptuitor sau pentru alte persoane. În continuarea
ideii sale, autorul indicat
supra reiterează că năzuinţa de a fi scutit de cheltuieli materiale –
celălalt aspect al interesului material – nu reprezintă motivul de cupiditate. O poziţie similară o
regăsim şi în lucrarea autorului Ig.Botezatu [7, p.228]. Potrivit acestuia, noţiunea de motiv de
cupiditate presupune năzuinţa făptuitorului de a obţine foloase materiale pentru satisfacerea
propriilor necesităţi sau a necesităţilor unor persoane terţe.
Considerând ca întemeiate opiniile enunţate, ne aliniem punctului de vedere, potrivit căruia
motivul de cupiditate şi interesul material nu au un conţinut identic, ultimul fiind mai larg.
Aceste noţiuni au ca punct de tangenţă doar imboldul făptuitorului de a obţine un folos, beneficiu
sau avantaj patrimonial. Aşadar, motivul de cupiditate se subscrie în interesul material, astfel
încât orice motiv de cupiditate reprezintă un interes material, însă nu orice interes material este
neapărat un motiv de cupiditate. În acelaşi timp, motivul de cupiditate, în cazul faptei incriminate
la alin.(4) art.189 CP RM, nu constituie semn secundar obligatoriu al laturii subiective. În
schimb, scopul de cupiditate este un semn secundar obligatoriu al şantajului; or, infracţiunea
prevăzută la art.189 CP RM, sub aspect tipologic, face parte din categoria infracţiunilor având
scop de cupiditate, dar care nu sunt săvârşite prin sustragere.
Delimitarea precisă a celor două infracţiuni comparate în funcţie de elementele constitutive
ale acestora este în măsură să asigure o încadrare juridică corectă a faptelor comise. Chiar dacă
criteriile de delimitare şi comparare relevate conţin un aspect teoretizat, ele sunt în măsură să
ajute subiecţii împuterniciţi cu aplicarea în concret a legii penale în situaţiile în care se confruntă
154
cu asemenea dileme. Ne ajută în practică şi pct.15 alin.(4) din Hotărârea Plenului CSJ a RM
nr.16/2005, care stabileşte, cu titlu exemplificativ, sfera de aplicabilitate a prevederilor de la lit.f)
alin.(2) art.164 CP RM. Astfel, în acord cu această interpretare cazuală, răspunderea penală
pentru răpirea unei persoane din interes material (lit.f) alin.(2) art.164 CP) va fi incidentă în
situaţiile:
- când victima este răpită pentru o anumită perioadă de timp pentru a o lipsi de posibilitatea
de a încheia o tranzacţie profitabilă sau de a lua parte la o licitaţie etc.;
- când făptuitorul îşi sporeşte activul patrimonial pe seama victimei;
- când făptuitorul manifestă dorinţa de a obţine un câştig material pentru a executa în
schimb comanda de răpire;
- în alte cazuri, când făptuitorul răpeşte o persoană, având scopul de a obţine sau a reţine la
el un câştig material, ori de a se elibera de cheltuieli materiale, deşi nu formulează cererea de a i
se transmite bunuri străine sau dreptul asupra acestora, ori de a fi săvârşite acţiuni cu caracter
patrimonial.
Însă, nu în toate cazurile în practica judiciară se ţine cont de aceste linii de demarcare.
Astfel, într-o speţă,
P.A., L.V. şi C.L. au fost condamnaţi prin sentinţa Tribunalului Chişinău din
13 mai 2003 în baza art.125 alin.(4) şi art.116 alin.(2) CP RM în redacţia din 1961, adică
pentru dobândirea prin şantaj a avutului însoţită de răpirea rudei proprietarului în concurs cu
privaţiunea ilegală de libertate săvărşită într-un mod primejdios pentru viaţa sau sănătatea
părţii vătămate. Însă, prin Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din
22 iunie 2004 a fost pronunţată o nouă hotărâre, prin care P.A., L.V. şi C.L. au fost condamnaţi
în baza art.164 alin.(2) lit.d), e), f) CP RM în redacţia din 2002, adică pentru răpirea unei
persoane săvârşită cu bună-ştiinţă asupra unui minor, de două sau mai multe persoane, din
interes material. În fapt, P.A., L.V. şi C.L., în urma unei înţelegeri prealabile, la propunerea lui
P.A., care urmărea scopul realizării intenţiei criminale de extorcare a averii proprietarului, la
21 mai 2001, aproximativ la ora 08:00, s-au apropiat cu un automobil neidentificat de organul
de urmărire penală de marca „VAZ-2106” de Complexul sportiv „Rezerve de muncă”, situat pe
str. Trandafirilor, mun. Chişinău, unde minorul C.D. făcea sport. În timpul când C.D. trecea pe
lângă automobil, P.A. s-a apropiat de el şi cu ajutorul lui L.V. şi C.L. l-a urcat forţat în
automobil, răpindu-l. Aflându-se în automobil, P.A. l-a lovit pe C.D. în regiunea capului cu un
corp contondent şi, ameninţându-l cu moartea, făptuitorii l-au dus pe minor în s. Mileştii Mici, r-
nul Ialoveni, unde l-au ascuns într-un subsol. În aceeaşi zi P.A. şi C.L. i-au comunicat prin
telefon lui C.S. despre răpirea fiului şi, ameninţându-l că îi vor omorî copilul, au cerut
răscumpărare 40 000 dolari SUA pentru eliberarea victimei [83].