Centrul de Documentare şi Informare



Yüklə 0,52 Mb.
səhifə4/10
tarix26.08.2018
ölçüsü0,52 Mb.
#64902
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10

2.3.1. Relaţia cu statul
Actele de violenţă din partea comunităţii şi nevoia unui loc de muncă i-au forţat pe romii din comunităţile sedentare de până acum să îşi abandoneze casele. În cazul în care au existat acte violente din partea comunităţii li s-a interzis să se întoarcă. De aceea, mulţi au sfârşit prin a locui la periferiile oraşelor sau satelor în locuinţe improvizate (ERRC, 1998:26). Contactul cu autorităţile se limitează la serviciile locale şi regionale din sfera sănătăţii şi a educaţiei şi, bineînţeles, cu poliţia, prezentă peste tot. Amnisty International a avut de-a face cu dosare în care romii fuseseră asaltaţi de poliţie în public, acţiuni care întăresc convingerea că violenţa împotriva romilor nu este o crimă (Amnesty International, 1995:25).
Din 1990 până în prezent, în România au avut loc peste 30 de conflicte în care romii au fost răniţi, uneori fatal sau scoşi din casele lor. Astfel de incidente încep de obicei de la o ceartă între unul-doi romi şi unul-doi indivizi de altă etnie şi se sfârşesc adeseori cu implicarea întregilor comunităţi. Autorităţile româneşti neagă natura interetnică a acestor incidente, dar faptul că nimeni n-a fost niciodată pedepsit la modul serios pentru comiterea unor astfel de crime împotriva romilor denotă atitudinea statului (Weber, 1998:221). Cercetările întreprinse de Helsinki Watch în 1991 au evidenţiat faptul că nu numai că nu exista o protecţie a comunităţilor de romi împotriva ameninţărilor, dar statul acţionase în nici un fel în privinţa drepturilor omului, prin acţiuni de pedepsire a indivizilor de alte etnii care comiteau crime împotriva romilor (Helsinki Watch, 1994:6).
La începutul anilor ’90, Helsinki Watch pretindea că în România nu există dorinţa politică de a combate violenţa rasială îndreptată împotriva romilor şi de a oferi suficientă protecţie victimelor de etnie roma (Helsinki Watch, 1994:5). Ei au mai observat şi câteva cazuri în care autorităţile afişau sentimente anti-roma, cum ar fi afirmaţia că incendierea caselor romilor „este făcută în interes public”. Afirmaţii ca cea de mai sus exprimă suficient de clar prejudecăţile rasiale ale autorităţilor (Helsinki Watch, 1994:8).
Acţiunile întreprinse de autorităţi din 1990 încoace reflectă această atitudine. După violenţele din oraşul Târgu Mureş, din 19-20 martie 1990, Helsinki Watch a remarcat că procurorul părea că încerca să îi găsească ţapi ispăşitori pentru evenimentele de atunci pe romii care fuseseră de faţă. Conform celor anunţate de procuratură, 24 din cei 31 de indivizi investigaţi în urma actelor de violenţă (care începuse ca o luptă de natură interetnică între români şi maghiari) erau de etnie roma. Mai mulţi romi au fost arestaţi apoi sub acuzaţia că posedau arme şi că disturbaseră liniştea. Ultimii au fost judecaţi sub incidenţa Decretului 153, din 1970, care se adresa „paraziţilor ordinii socialiste”. Pe lângă faptul că acest decret era considerat o unealtă abuzivă inventată de regimul Ceauşescu, folosirea ei viola procesul. Avocatul din oficiu care îi apăra pe şapte dintre romi a cerut ca procesul să aibă loc în ziua următoare arestării lor. În plus, la proces au fost martori care autentificau nevinovăţia acuzaţilor, în timp ce unul din martorii acuzării a anulat declaraţia anterioară spunând că fusese beat şi că nu îşi putea aminti nimic din evenimentele petrecute în 20 martie. Apoi s-a dovedit că cel de-al doilea martor fusese arestat de mai multe ori în trecut şi că el însuşi făcuse închisoare pentru acte de violenţă. Romii, la rândul lor, au dat declaraţii contradictorii pe care nu le puteau citi din pricina lipsei de educaţie. Unul dintre acuzaţi pretindea că el a semnat declaraţia sub ameninţare. În ciuda tuturor acestor fapte, acuzaţii au primit sentinţe de la trei luni de muncă silnică până la 5 luni de închisoare. Avocată care i-a apărat a declarat că fusese ameninţată după ce acceptase să îi reprezinte pe romi în instanţă şi că ceilalţi romi care fuseseră arestaţi în 20 martie nu fuseseră reprezentaţi de nici un avocat. Toţi au primit pedeapsă maximă de 6 luni de închisoare (Helsinki Watch, 1990:7).
Instanţe ca cea de mai sus evidenţiază nevoia schimbării atitudinii autorităţilor faţă de romi. În raportul din 1993, Federaţia Internaţională Helsinki pentru Drepturile Omului (FIH) a notat că autorităţile româneşti aveau tendinţa de a eticheta grupurile de romi ca fiind „criminale”, ceea ce făcea ca problema atacurilor asupra comunităţilor de romi să fie considerată crime comise de romi. Celor de la FIH li s-a mai spus că în cazul în care erau distruse casele romilor reconstruirea lor era contingent asupra lipsei de acuzaţii aduse faptelor vinovate. FIH a găsit aceasta, asociat cu legitimizarea crimelor împotriva romilor prin stereotipizarea comunităţilor roma ca fiind deosebit de îngrijorător, la aceasta adăugându-se şi sentimentele exprimate de autorităţi şi care serveau la încurajarea violenţei rasiale (FIH, 1993:3-4).
Situaţia este cu atât mai acerbă cu cât statisticile publicate de organele de poliţie din România impută ofense specifice romilor, alt grup particularizat este cel al străinilor care comit crime în România. Autorităţile tind şi ele să facă comentarii generale despre activităţile criminale ale minorităţii roma ca întreg, ceea ce face ca sentimentele îndreptate împotriva romilor să se amplifice şi să crească posibilitatea apariţiei violenţei comunităţii. Asociaţia romilor din România şi-a afirmat poziţia de opoziţie împotriva acestei practici, dar ea a continuat. În arena publică politicienii extremişti şi-au expus retoricile rasiste împotriva romilor fără nici un fel de cenzură. Pe date de 16 august 1998, Corneliu Vadim Tudor, liderul Partidului România Mare (PRM) a dat o declaraţie ce conţinea un program format din 10 puncte ce urma să fie aplicat dacă partidul său câştiga alegerile din 2000. O parte a programului propunea izolarea „criminalilor romi în colonii speciale” pentru a „stopa procesul de transformare a României într-o tabără a ţiganilor”. Pentru a răspunde ţărilor care au adus critici cu privire la aplicarea drepturilor omului în România, în cazul ţiganilor, el a promis să „deschidă graniţele României şi să izgonească criminalii romi direct în acele ţări care pretind că le pasă de soarta lor” (Institutul de Relaţii Rasiale, 1999:35-36).
Oficialităţile locale au facilitat atacurile împotriva comunităţilor roma, atât prin încurajarea actelor violente care au avut lor, cât şi prin pasivitate şi acord tacit. Autorităţile guvernamentale sunt cunoscute pentru încurajarea frecventă a actelor comise de Garda Civilă, cum ar fi cel ce a avut lor în Hădăreni, judeţul Mureş în 1993. Incidentul a izbucnit când o ceartă dintre un etnic român şi doi romi s-a sfârşit cu înjunghierea fatală a primului. Cei doi romi au fost ucişi mai târziu de mulţime, în timp ce un al treilea a ars de viu când aceeaşi mulţime l-a împiedicat să iasă dintr-o casă în flăcări. Şi casele altor romi au fost distruse (APADOR-CH, 1997:46). Un raport făcut de Helsinki Watch pretinde că aproximativ 170 de romi au fost obligaţi să fugă din sat (Helsinki Watch, 1994:24).
În 1998, în Valea Largă, judeţul Mureş familia Téglás a făcut o plângere formală împotriva familiei Harkó. Deoarece poliţia a refuzat să se implice în cearta dintre cele două familii, pe data de 31 ianuarie 1998 a avut loc un conflict violent între ele: un membru al familiei Harkó a fost omorât, familia Téglás a fost forţată să plece din sat, iar casele lor au fost arse.
În ultima vreme, atacurile asupra romilor au fost comise de către autorităţi. Un astfel de incident s-a petrecut în Bucureşti în 1992 când romii au fost atacaţi într-o piaţă de poliţia militară. Ei au fost bătuţi, proprietatea lor fiind distrusă în formă de răzbunare pentru o luptă ce a avut loc între un sergent major din poliţia militară şi un individ de etnie roma, eveniment care avusese loc cu două zile înainte şi în urma căruia sergentul a trebuit să fie internat în spital. În urma incidentului, nici un poliţist nu a fost pedepsit şi nu s-a plătit nici un fel de compensaţie pentru distrugerea proprietăţii deoarece fusese înregistrată ca „neintenţionată” (Helsinki Watch, 1994:18-19).
În perioada 1995 – 1996 poliţia a făcut multe raiduri neanunţate în aşezările romilor. De exemplu, au fost raiduri în Acîş şi Mihăieni, judeţul Satu Mare în 25 august 1995; Colentina, Bucureşti, de câteva ori în timpul verii lui 1996; Pata-Rât, judeţul Cluj, 23 iunie 1995; Bonţida, judeţul Cluj, în 25 februarie 1995 şi 23 februarie 1996; Bălteni, judeţul Dâmboviţa, de câteva ori în 1996. Unii au fost bătuţi iar alţii au fost forţaţi să urce în camioane şi duşi la secţiile de poliţie unde au fost puşi să facă curăţenie. De obicei erau eliberaţi după câteva ore de către secţiile de poliţie, fiind avertizaţi să nu spună nimănui ce li s-a întâmplat.
De regulă, romilor le este frică să vorbească în public despre aceste raiduri. Poliţia a invitat echipaje TV la câteva raiduri şi milioane de telespectatori au văzut cum trupe comando, folosindu-se de topoare au intrat în casele romilor, fără nici un fel de avertizare. Au văzut cum romi pe jumătate dezbrăcaţi încercau să-şi ia ceva haine pe ei şi cum erau trântiţi la podea şi li se puneau cătuşe.
Centrul European pentru Drepturile Romilor a sesizat în 1996 că atacurile de acest gen din partea forţelor de ordine erau un lucru comun şi că adeseori înlocuiau actele de violenţă comise de Garda Civilă, atât de des întâlnite înainte de 1990. Ele au fost exacerbate de o înţelegere din 1993 dintre România şi Germania conform căreia Germania a deportat romi în România. Victimele potenţiale ale violenţei motivată rasial erau trimise într-o ţară în care adeseori agresorii erau chiar autorităţile (Szente, 1996:10). Pretextul raidurilor întreprinse de poliţie era de a „preveni” romii să nu comită „fapte antisociale”. Oricum acestea au servit la a-i înspăimânta, mai degrabă decât au obţinut ceva practic (Weber, 1998:221).
APADOR-CH a observat că în cazul actelor de violenţă comise de Garda Civilă împotriva romilor, autorităţile locale au tendinţa de a stabili maniera în care actul violent s-a petrecut, dar nu şi autorii lui. Conform celor spuse de organizaţie (o asociaţie legală care a format în 1996 un Birou Legal de Apărare a Minorităţii Roma), lipsa de acţiune în acest proces al autorităţilor locale se adaugă la ideea că romii sunt criminali violenţi şi că de aceea comunităţile îşi justifică faptul că au luat legea în propriile lor mâini (APADOR-CH, 1997:4).
Violenţa nu este singurul mod în care statul român şi-a exprimat opinia cu privire la romi din 1990 încoace. Conform unui raport întocmit de Reuters în 1995, Guvernul României a înlocuit oficial termenul de „rom” cu cel de „ţigan”, în ciuda faptului că ultimul este un termen peiorativ. Schimbarea a fost justificată ca fiind necesară pentru a aduce terminologia românească la unison cu cea folosită de unele organizaţii cum ar fi Naţiunile Unite (Szente, 1996:11). O altă explicaţie constă în evitarea confuziei ce ar putea să apară între termenul de „rom”, respectiv cel de „român” (Kenrick, 1998:141). O dispoziţie a Ministerului Afacerilor Externe a schimbat această situaţie la începutul anului 2000. Era stipulat faptul că Ministerul Afacerilor Externe nu avea dreptul să stabilească denominaţia minorităţii roma şi propunea utilizarea termenilor consacraţi în relaţiile internaţionale. Schimbarea guvernului în 1996 i-a făcut pe mulţi din cei care lucrau în domeniul drepturilor omului să spere că va avea loc o schimbare pozitivă. În alegerile locale organizaţiile romilor au obţinut locuri în consiliile locale şi judeţene (I.Rostaş, 2000):

  • în 1992 …………… 104 locuri şi 2 primari adjuncţi;

  • în 1996 ……………. 173 locuri şi un primar;

  • în 2000 ……………..164 locuri.

Dar, aceste schimbări nu au adus o îmbunătăţire considerabilă în felul de viaţă al romilor. Mass media a continuat să utilizeze discursuri încărcate de sentimente de ură şi stereotipuri negative chiar şi după ce partidele politice naţionalist–extremiste au intrat în opoziţie. S-au făcut multe cercetări în care sunt descrise multe exemple de discursuri pline de ură îndreptate împotriva comunităţilor roma. Potrivit raportului organizaţiei “Human Rights Watch” pentru 1998 şi 1999, romii au continuat să fie victime ale actelor de violenţă comise de poliţie. Atât Centrul European al Drepturilor Romilor (European Roma Rights Center) cât şi Comitetul Romilor de la Helsinki (Romanian Helsinki Committee ) au îndemnat la investigarea cazurilor de acest fel şi la pedepsirea celor vinovaţi de astfel de crime rasiale. Guvernul a avut tendinţa de a furniza informaţii inexacte şi de a întârzia cu răspunsurile sau chiar de a nu le da deloc (Human Rights Watch, 1999). Potrivit celor spuse de Vasile Ionescu (V.Ionescu, 2000) nu există nici un mecanism menit să asigure minorităţii roma “cadrul legislativ potrivit care să le asigure indivizilor ce aparţin minorităţilor naţionale dreptul de a-şi conserva, dezvolta şi exprima identitatea lor etnică, culturală, lingvistică şi religioasă”.


Un alt aspect important se referă la poziţia statului cu privire la reabilitarea mareşalului Ion Antonescu. În iunie 1991 şi în 1992, senatul a adus un omagiu la celebrarea morţii mareşalului Antonescu. În iulie 1991, Congresul American a dat o declaraţie în care condamna acest comportament, considerându-l un act antisemit, de intoleranţă. Şase ani mai târziu, în 1997, Procurorul General al României a recomandat Curţii Supreme să aprobe reabilitarea postmortem a membrilor Guvernului Antonescu (1940-1945) care au fost acuzaţi de crime de război. Din nou, Comisia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a protestat şi cazul a fost închis. În 14 octombrie 1999, Camera Deputaţilor a votat o lege ce reabilita şi compensa pe cei care folosiseră mijloace militare pentru a lupta împotriva sistemului comunist. O parte din aceşti luptători împotriva comunismului de la sfârşitul anilor ’40 şi din anii ’50 erau membrii sau simpatizanţi ai Gărzii de Fier care persecutaseră şi omorâseră evrei şi romi (Helsinki Commission Releases Letter to Secretary Albright on Romania, November 22, 1999) (vezi 1.1).


  1. Discriminarea şi violenţa rasială


Violenţa Comunităţii
În mai multe ţări, victimele se confruntă cu importante obstacole în eforturile lor de a asigura respectarea legii cu privire la aceste atacuri. Un exemplu demn este România unde, între 1990 şi 1996 comunităţile de romi au fost victimele unui număr considerabil de incidente, în care unii şi-au pierdut vieţile, în vreme ce casele multora au fost incendiate. Doar în câteva cazuri din cele amintite s-au emis acuzaţii, fiind aduşi în instanţă doar unii dintre cei despre care se credea că au fost implicaţi, puţini dintre ei fiind şi condamnaţi.
Un caz, care exemplifică această situaţie, este cel de la Hădăreni şi care nu poate fi atât de uşor uitat de autorităţile româneşti. Pe 23 septembrie 1993, trei romi au fost ucişi de o mulţime formată din români şi maghiari din Hădăreni, judeţul Mureş. Acest incident a fost provocat de înjunghierea unui român de către unul dintre cei trei romi, mai devreme, în aceeaşi zi. Crima acestui rom a devenit o crima colectivă, determinând izbucnirea unui pogrom împotriva acestora. După ce i-au ucis în bătaie pe cei doi fraţi romi implicaţi în înjunghierea românului, şi i-au dat foc celui de-al treilea în propria lui casă, un grup de săteni au incendiat 14 case aparţinând comunităţii roma şi au distrus altele. În acea noapte, 175 romi, a căror familii locuiau în Hădăreni de aproximativ 70 de ani, au fost goniţi afară din sat. Un apel la tribunal a redus sentinţele a două persoane dintre cele condamnate de la 7 la 6 ani. Potrivit organizaţiilor non-guvernamentale româneşti, guvernul susţine acum că restricţiile împiedică acuzări ulterioare în majoritatea cazurilor de acuzare de la începutul anilor ’90.
Liderul unui partid extremist aflat în opoziţie a făcut o serie de declaraţii rasiste. Pe data de 16 august 1998, Corneliu Vadim Tudor, liderul Partidului România Mare şi senator în Parlamentul României, a anunţat prin intermediul mass-media un “program în 10 puncte pentru conducerea ţării” ce includea “izolarea criminalilor romi în colonii speciale” cu scopul de a “opri transformarea României într-o tabără de ţigani”. La o altă întâlnire, un oficial din Ministerul de Interne declara, fiind întrebat cu privire la reacţia autorităţilor faţă de progromurile împotriva romilor de la începutul anilor 1990, că “aceste conflicte au fost o reacţie a majorităţii la comportamentul minorităţii roma”; romii nefiind, în viziunea lui, victime ale violenţei rasiste. Aceste afirmaţii indică, la nivel micro, fenomenul stereotipiei rasiale care a afectat de mult timp comunitatea roma. Remarcile lui se bazau, aparent, pe comportamentul unor indivizi a căror conduită a fost generalizată pentru a o descrie pe cea a grupului de care aparţin. Această formă a stereotipiei etnice nu este doar incorectă dar şi periculoasă (Max van der Stoel, 2000:44).
Pe data de 11 august 1997, cinci martori au văzut cum un etnic rom pe nume Cioc Liviu a fost bătut de 4 poliţişti şi un civil, pus într-o maşină şi dus în pădure într-o stare critică şi toate acestea doar pentru că a fost confundat cu un alt rom care furase de la un civil. Domnul Liviu a stat în spital în perioada 12 – 22 august, 1997, având nevoie de 22-24 zile de asistenţă medicală, potrivit raportului medical eliberat de Institutul de Medicină Legală. Plângerea sa depusă la Procuratura Militară Mureş nici nu a fost luată în considerare. Pe 9 aprilie 1998, Biroul pentru Drepturile Omului din cadrul Ligii PRO EUROPA a trimis o scrisoare Procuraturii Militare pentru a obţine informaţii cu privire la caz şi caseta pe care Cioc Liviu a înregistrat-o în timp ce poliţiştii şi primarii din Idiciu şi Ibăneşti încercau să-l oblige să-şi retragă plângerea.
Având în vedere scrisoarea cât şi considerarea casetei ca probă, cazul a fost redeschis, dar în ciuda tuturor dovezilor, în 1994 – după doi ani de investigaţii – Procuratura Militară a decis că ofiţerii de poliţie au comis doar o “greşeală” dându-i voie civilului să-l bată pe Cioc Liviu. Conform versiunii Procuraturii, poliţiştii nu au participat la bătaie, neoferindu-se nici o explicaţie pentru faptul că Cioc Liviu a fost forţat să intre în automobil şi apoi dus în pădure. Pe baza acestei decizii, poliţiştii implicaţi au fost absolviţi de orice responsabilitate iar Poliţia Judeţului Mureş i-a pedepsit pe doi dintre cei patru poliţişti cu cinci zile de muncă fără plată.
În afară de cele menţionate, se adaugă şi faptul că unii romi sunt excluşi din cadrul asistenţei medicale publice pentru că nu posedă certificate de naştere, buletine de identitate sau alte dovezi oficiale cu privire la înregistrarea rezidenţei lor. Cotidianul românesc “Ziua” relata pe data de 7 septembrie 1999, că romilor care nu au mijloacele necesare pentru a plăti serviciile medicale fie o dovadă a asigurării medicale, li se interzice accesul în Spitalul Judeţean Iaşi. Asistenţa medicală publică este oferită, conform legilor în vigoare, tuturor cetăţenilor care sunt încadraţi în muncă, care plătesc taxe, şi sunt înregistraţi oficial ca şomeri. Mulţi romi din zonă nu sunt insă înregistraţi oficial şi din această cauză, conform Casei de Asigurări Medicale, nu pot beneficia de asistenţă medicală gratuită (Max van der Stoel, 2000:122).
De cele mai multe ori, femeile roma sunt conştiente de nevoia de a-şi schimba modul de trai pe perioada sarcinii, inclusiv în ceea ce priveşte alimentaţia, necesarul de vitamine, efortul fizic şi munca. Această situaţie a fost prezentată într-un proiect comun UNICEF/Rromani CRISS care a avut ca subiect problema sănătăţii, proiectul desfăşurându-se în Balta Arsă, România. Femeile roma, comparativ cu celelalte femei, dau o importanţă mai mică îngrijirii prenatale. Tendinţa aceasta este influenţată de aceiaşi factori care afectează îngrijirea lor medicală în general, şi anume lipsa fondurilor sau neîncrederea în instituţiile medicale ce nu aparţin de comunitatea roma. În plus, femeile nu acordă prioritate propriei nevoi de ajutor medical, studiile sugerând că multe dintre ele nu concep sănătatea proprie ca factor semnificativ în luarea deciziilor (Max van der Stoel, 2000:124).
În ultimii ani am fost martorii unor schimbări în bine. O hotărâre guvernamentală adoptată în 1997 a dus la înfiinţarea unui Consiliu al Minorităţilor Naţionale pentru a îndruma Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale în rezolvarea problemelor legate de minorităţi. Consiliul este compus din “reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce au fost legal fondate până la data de 27 septembrie 1992” (Max van der Stoel, 2000:142).
Pentru a ajuta România să îndeplinească criteriile de aderarea la UE, mai ales cel legat de politica de protecţie a minorităţilor, Comisia Europeană a facilitat accesul guvernului român la un program PHARE, în valoare de 2 milioane ECU. În august 1998, s-a creat o sub-comisie inter-ministerială a minorităţilor naţionale, condusă de preşedintele Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (DPMN), pentru a elabora o strategie naţională, iar în noiembrie 1998, guvernul a creat o sub-comisie inter-ministerială pentru problemele comunităţii roma, condusă de şeful Biroului DPNM pe problemele comunităţii roma şi de un reprezentant al Grupului de Muncă al Asociaţiilor Romilor (Max van der Stoel, 2000:148).
Acest program PHARE se derulează acum, potrivit celor spuse de Florin Moisa (F.Moisa, 2000), având ca agenţii de implementare MEDE European Consultancy şi Minority Rights Group International. În prima fază, guvernul împreună cu reprezentanţi ai comunităţii roma a elaborat o strategie naţională pentru îmbunătăţirea situaţiei cetăţenilor roma, ca apoi să treacă la proiectarea şi implementarea unor programe-pilot inovatoare, reprezentanţii comunităţii roma participând direct şi de această dată (Max van der Stoel, 2000:148).
Membrii comunităţii roma din România susţin că nu au fost consultaţi de reprezentanţii guvernului responsabili cu dezvoltarea propunerii iniţiale din partea UE sau a unor termeni de referinţă ai programului PHARE. Pentru a-şi expune nemulţumirile legate de excluderea lor din acest proces, reprezentanţii a 36 de organizaţii roma non-guvernamentale s-au întâlnit în Mangalia, România, pe 22-23 ianuarie 1999, unde au format un Grup de Muncă care urma să negocieze cu guvernul elaborarea strategiei naţionale. La această întâlnire, au fost aleşi ad hoc opt specialişti pentru a reprezenta comunitatea roma la o întâlnire cu reprezentanţi guvernamentali, care a avut loc în 28-29 ianuarie, 1999 (Max van der Stoel, 2000:148).
Această întrunire a fost organizată şi mediatizată de un proiect american axat pe relaţii etnice (Project on Ethnic Relations), în speranţa că ar putea contribui la rezolvarea unor probleme prioritare. La această întâlnire, la care au participat şi reprezentanţi ai Comisiei Europene şi ai Consiliului Europei, negociatorii romi au propus un plan menit să asigure participarea comunităţii roma la procesul de elaborare a strategiei naţionale (Max van der Stoel, 2000:148).
În Sibiu, România, la o altă întâlnire, în februarie 1999, coaliţia reunită a conducătorilor comunităţii roma a ales un Sindicat al Asociaţiilor Roma compus din 15 membri, care să-i reprezinte în discuţiile cu reprezentanţii guvernului. Acest grup a elaborat o listă cu 27 de specialişti romi, în domenii relevante pentru strategia naţională, dintre care opt, sperau ei, să participe la şedinţele sub-comisiei guvernamentale însărcinată cu problemele comunităţii roma. La mijlocul lunii martie 1993 guvernul a acceptat participarea lor la şedinţele sub-comisiei, acest angajament fiind autentificat prin semnarea unui protocol de către Sindicat şi DPNM pe 3 mai 1999 (Max van der Stoel, 2000:148).
Reprezentanţii comunităţii roma au participat recent la şedinţele sub-comisiei, acolo fiind prezenţi reprezentanţi ai ministerelor importante. După cum s-a precizat, acest organism are, prin natura sa, un rol consultativ, fiind cel care va face recomandări comitetului inter-ministerial; dar este cel din urmă organism care va lua decizii finale cu privire la elaborarea şi implementarea strategiei guvernamentale la nivel naţional, cu privire la comunitatea roma. Liderii comunităţii roma participă la luarea deciziilor guvernamentale în vederea elaborării unei strategii naţionale (I.Rostaş, 2000). În vreme ce reprezentanţii acestora au reuşit astfel să primească un loc la masa sub-comisiei, eficacitatea finală a acestui proces de consultanţă se va vedea în momentul în care opiniile lor vor fi reflectate de politica naţională cu privire la comunitatea roma.
Elaborarea unui proiect de lege împotriva tuturor formelor de discriminare aşteaptă să fie semnat de ministerele relevante, pentru a fi înaintat apoi parlamentului (Max van der Stoel, 2000:53). Între timp, România a dezvoltat mecanisme pentru medierea conflictelor, având rezultate aparent pozitive, cel puţin în unele regiuni. Iniţiativele româneşti au fost subminate de un val de violenţă colectivă îndreptată împotriva comunităţii roma între 1990 şi începutul anului 1996 şi de eşecul poliţiei în asigurarea protecţiei lor, în majoritatea acestor cazuri, poliţia română “fiind văzută ca având o contribuţie, directă sau indirectă, la severitatea acestor incidente şi la consecinţele lor asupra cetăţenilor roma” (Max van der Stoel, 2000:55).
Cu ajutorul Proiectului despre Relaţiile Etnice şi al Departamentului American de Administrare a Justiţiei, a Universităţii din Louisville, Inspectoratul General de Poliţie a dezvoltat un program de îmbunătăţire a relaţiilor dintre cetăţenii romi şi poliţia română menit a spori capacitatea celei din urmă de a acţiona eficient în situaţiile tensionate ce apar între comunităţile roma şi alte comunităţi. Primul pas făcut de poliţie a fost acela de a organiza întruniri între reprezentanţi ai poliţiei şi conducători ai comunităţii roma, pentru a “identifica problemele pe care comunitatea roma le are şi pentru a construi împreună pacea socială şi o comunitate mai puternică”. Un punct important al programului a fost stabilirea unor întâlniri regulate între poliţişti şi reprezentanţii romilor, şi ai altor comunităţi, atât la nivel local cât şi la nivel naţional (Max van der Stoel, 2000:55).
Liderii comunităţii roma nu sunt toţi la fel de entuziasmaţi de iniţiativele guvernamentale. Unii privesc cu teamă transformarea programului guvernamental, iniţial “Program de prevenire a violenţei colective” din cadrul Inspectoratului General de Poliţiei subordonat Ministerului de Interne, în “Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii”. Conform punctului lor de vedere, aceasta înseamnă că un program iniţial conceput pentru a spori protecţia cetăţenilor roma de către poliţie, era preocupat de nivelul criminalităţii romilor” (Max van der Stoel, 2000:56).
Totuşi, simplu fapt că Inspectoratul General de Poliţie a stabilit un program de comunicare cu liderii comunităţii roma, facilitează exprimarea îngrijorărilor lor. În 1997, asociaţiile romilor au negociat un protocol cu inspectoratul pentru a-şi prezenta plângerile cu privire la maniera în care poliţia tratata comunităţile roma; protocolul a intrat în vigoare în 1998. O parte din liderii roma implicaţi în această iniţiativă şi alţii familiarizaţi cu ea, sunt de părere că într-adevăr există îmbunătăţiri în ceea ce priveşte relaţiile poliţiei cu comunităţile roma. Ei se referă în particular la situaţia din oraşul Sibiu unde reprezentanţi ai poliţiei, ai comunităţii roma şi ai altor comunităţi se întâlnesc regulat şi caută să negocieze metode comune de rezolvare a problemelor (Max van der Stoel, 2000:56).
Potrivit lui Florin Moisa, “Partida Romilor”, asociaţia politică cea mai importantă a cetăţenilor de etnie roma, a semnat protocoale cu inspectoratele de poliţie cu scopul de a preveni criminalitatea în interiorul comunităţilor roma şi de a evita eventualele abuzuri din partea poliţiei. (F.Moisa, 2000). Vasile Ionescu estimează că în 1998 “existau 2.500 plângeri penale împotriva senatorului C. V. Tudor, fiind cel care a propus închiderea romilor într-un lagăr. Asociaţiile roma au cerut instituţiilor statului să se implice în această problemă, dar cererea lor nu a primit nici un răspuns” (Ionescu, 2000).
Yüklə 0,52 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə