Centrul de Documentare şi Informare

IDENTITATE ETNICĂ SAU NAŢIONALĂ


2.1 Descrierea identităţii
2.1.1. Caracteristică(ici) culturale diferenţiatoare faţă de grupul dominant
Iulius Rostaş pretinde că “fiind marginalizaţi şi supuşi opresiunilor timp de secole, subiecţi ai asimilării forţate şi ai discriminării, romii şi-au dezvoltat propriile lor strategii de supravieţuire, strategii care îi fac diferiţi faţă de indivizii de altă etnie. Experienţa Porrajamos-ului – echivalentul Holocaustului în limba romani – a conferit romilor sensul apartenenţei la aceeaşi comunitate, indiferent unde trăiesc” (Rostaş, 2000).
Experienţa istorică a diferitelor grupuri a generat o mulţime de caracteristici istorice particulare. Fiind o minoritate, indiferent unde trăiesc, romii au fost nevoiţi să se adapteze la mediul aflat în schimbare. Aceasta a dus la diferenţe de cultură, de obiceiuri, de limbă. Ei pot fi clasificaţi în funcţie de ocupaţiile tradiţionale pe care le practică şi de dialectul pe care îl vorbesc. În România trăiesc mai multe grupuri diferite. Chiar dacă există o oarecare distanţă între grupuri, există un sens al apartenenţei la aceeaşi comunitate ce este întărit de adversitatea celor de alte etnii faţă de ei.
Romii de naţionalitate română constituie aproximativ 40 de grupuri diferite dintre care Căldărarii, Fierarii, Ursarii, Grăstarii (vânzătorii de cai) şi Lăutarii. Mulţi dintre aceştia au renunţat la stilul de viaţă tradiţional, nomad, mai degrabă din obligaţie şi nu pentru că ar fi ales. Amalgamul cultural a fost de asemenea larg răspândit printre diferitele grupuri, chiar dacă încă mai există diviziuni şi ele sunt extrem de importante în cadrul comunităţilor (Helsinki Watch, 1991:7).
În funcţie de limba vorbită se pot distinge mai multe comunităţi. Aşa cum este menţionat în capitolul 3, aproximativ 60% dintre romii români vorbesc acelaşi dialect al limbii romani. Populaţia majoritară tinde să răspundă negativ la obiceiurile diferite pe care le observă la populaţi roma şi la valorile lor pe care adeseori nu le înţeleg. De exemplu, viaţa familială este strict normată: bărbatul este capul familiei, cel care câştigă banii. Romii căldărari păstrează şi azi regulile şi obiceiurile specifice modelului de viaţă tradiţional (Moisa, 2000). Ei sunt stricţi în ceea ce priveşte comportamentul fetelor mai mari de 8 ani, acestea nu au voie să stea nesupravegheate în compania băieţilor. Din această cauză, frecventarea şcolii poate reprezenta o problemă pentru ele, mariajele tinzând să se încheie la o vârstă fragedă – 15 ani şi uneori chiar mai devreme. Până se căsătoresc, fetele trebuie să locuiască împreună cu părinţii lor. Comunităţile de alte etnii critică, în general, căsătoriile încheiate la o vârstă atât de fragedă (Remmel, 1993:201, 212).
Un aspect deosebit de important al culturii romilor este muzica. Ea a fost recunoscută aparent chiar şi de către regimul comunist care le-a interzis să mai cânte în limba romani, permiţându-le să cânte numai în limba română, mulţi cântăreţi romi fiind obligaţi să părăsească ansamblurile populare din care făceau parte. De fapt, muzica romilor a fost interzisă complet în România înainte de 1989 (Helsinki Watch, 1991:21). Unul dintre triburile romilor din România este cunoscut sub numele de Lăutari, ceea ce indică faptul că muzica este mai mult decât o tradiţie pentru ei; este un mod de viaţă. Din moment ce analfabetismul este larg răspândit printre romi, se presupune că ei nu ştiu să citească notele muzicale. Acest lucru face ca faima de buni muzicieni pe care şi-au câştigat-o în întreaga Europă să fie şi mai de apreciat. Romii sunt la fel de cunoscuţi şi pentru talentul lor la dans, chiar dacă, adeseori, dansurile lor li se par lascive celor de altă etnie. Acesta este un alt motiv pentru care sunt consideraţi “imorali” (Clebert, 1963:144, 152).
În ceea ce priveşte religia, cel puţin romii români par să ia exemplul credinţei populaţiei majoritare. Aşa că religia la care subscriu depinde de zona geografică în care trăiesc. Romii care adoptă stilul tradiţional trăiesc după un cod foarte strict de credinţe, care afectează fiecare domeniu al vieţii lor de la mariaje şi relaţii, după cum s-a văzut mai sus, până la ierarhia stabilită în familie (Remmel, 1993:216). Toate argumentele prezentate mai sus îi descriu pe romi ca fiind “diferiţi”, adeseori atrăgând asupra acestora un tratament punitiv sau coercitiv.
2.1.2 Dezvoltarea conştiinţei minoritarilor că sunt diferiţi
Romii români au fost trataţi mult timp ca “diferiţi” de către indivizii ce nu aparţineau comunităţilor roma. Aşa cum a fost descris în alte capitole, instinctul de autoconservare îi determină adeseori să-şi nege identitatea atunci când au de-a face cu indivizi de altă etnie, din cauza discriminării la care sunt expuşi.
O dovadă grăitoare în acest sens este discrepanţa dintre indivizii care se autoidentifică – cei care se declară ca făcând parte din comunitate şi implicit îşi asumă identitatea – şi indivizii care sunt identificaţi de alţii ca aparţinând unui anumit grup etnic. Comparând datele obţinute în urma celor două cercetări: cea din 1992 (Zamfir, Zamfir, 1993:60) şi cea din 1998 (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, 2000) se poate observa o scădere a procentului celor care se autoidentifică, în timp ce procentul grupului etnic majoritar creşte.

Autoidentificare	1992	1998
Roma	76,5%	63,5%
Român	11,7%	34,2%
Maghiar	6,6%	1,8%
Turc	1%	0,5%
Nimic	4,2%	-

1. 
   romi care prezintă toate caracteristicile etnice tradiţionale şi care se autoidentifică drept romi în toate contextele, atât în cele oficial–administrative, cât şi în cele informale;
   
2. 
   romi care prezintă toate caracteristicile etnice tradiţionale, pe care şi ceilalţi îi identifică ca romi după modul lor de viaţă, dar care nu se autoidentifică în contextele oficial-administrative ca fiind romi; informal ei se autoidentifică ca romi;
   
3. 
   romi “modernizaţi” care şi-au schimbat modul de viaţă, în sensul modernizării şi care deci nu mai prezintă indicii vizibile ale modului tradiţional de viaţă, care se autoidentifică ei înşişi ca romi, atât în contexte formale, cât şi informale (activiştii etnici, oameni de afaceri);
   
4. 
   romi “modernizaţi” care tind să nu se mai autoidentifice ca romi sau o fac în mod fluctuant şi pe care ceilalţi îi pot sau nu identifica, ca romi;
   
5. 
   “foşti romi” care s-au integrat în populaţia majoritară până la dispariţia trăsăturilor distinctive, care au renunţat chiar pentru ei înşişi la autoidentificarea ca romi.
   

Nicolae Gheorghe (fostul coordonator al Romani CRISS şi membru al Consiliului Consultativ al Romilor PER, consultant pe Problemele Populaţiilor Roma şi Sinti la Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare din Europa) consideră că populaţia roma trece printr-un proces de “etnogeneză” – construind o nouă identitate de grup “Roma” aşa cum celelalte grupuri au făcut în sec. XIX. El susţine că scopul prezent, mai ales în România, este acela de a ridica statutul de membru al comunităţii de la cel de “ţigan” (termen ce are conotaţii peiorative) la cel de “rom”. Cu alte cuvinte, încearcă să realizeze o schimbare simbolică de la statusul de “sclav” la un status egal cu cel de cetăţean într-un stat constituţional, cu dreptul de a se autoidentifica ca aparţinând minorităţii roma (Images and Issues: Coverage of the Roma in the Mass Media in Romania, 1997).

În cadrul comunităţilor de romi, identitatea lor este puternică, fiind declarată în mai multe moduri: limbă, muzică, costume tradiţionale, şi în tot mai puţine cazuri, meşteşuguri tradiţionale, şi mai ales, modul specific de trai.
2.1.3. Identificarea acestei diferenţe ca fiind de natură etnică sau naţională
Aşa cum deja s-a menţionat mai sus (1.1), grupul de etnie roma nu a fost recunoscut ca atare de către stat. Deşi trebuiau să fie înregistraţi la recensământ, nu au fost consideraţi ca un grup etnic real până în 1989 (Pons, 1999:29). Romii din România sunt recunoscuţi ca minoritate naţională, sub auspiciile Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale în cadrul căruia există un birou ce se adresează exclusiv problemelor romilor. Identitatea etnică este puternic pronunţată la majoritatea romilor de naţionalitate română, deşi, aşa cum s-a menţionat anterior, instinctul de auto-conservare îi obligă adeseori pe membrii acestei minorităţi să-şi ascundă această identitate, cel puţin atunci când intră în contact cu comunităţi de alte etnii.
2.2. Istoricul identităţii etnice sau naţionale
În calitate de sclavi, romii de naţionalitate română erau categorizaţi în funcţie de stăpânii lor: biserica, curtea domnească sau individul, apoi erau divizaţi în funcţie de locul unde lucrau şi de deprinderile pe care le aveau (Crowe, 1991:63). După cum s-a menţionat deja, chiar şi după ce sclavia a fost abolită, mulţi romi s-au văzut în situaţia de a se întoarce la stăpânii lor, negăsind o altă cale de a supravieţui. Autoorganizarea, vitală identităţii minoritare, nu s-a manifestat la romii de naţionalitate română până în anii ‘30, când sentimentele anti-roma s-au amplificat şi guvernul care nu considera că romii meritau să aibă aceleaşi drepturi ca şi celelalte minorităţi i-a determinat să acţioneze în acest sens. Prima organizaţie roma a luat fiinţă în Clabor în 1926, iar membrii acesteia au început să intre la universitate. Tot în perioada respectivă a apărut ziarul Neamul Ţigănesc, trei ani mai târziu înfiinţându-se Asociaţia Generală a Romilor din România. Ultima a fiinţat doar un an, timp în care a scos două publicaţii; cea menţionată anterior, Glasul Romilor şi un alt ziar, O Rom. Asociaţia a mai sprijinit adoptarea unei sărbători naţionale care să celebreze emancipare romilor; de asemenea s-au mai luat în discuţie planuri pentru o bibliotecă, un spital, o universitate, dar ele n-au fost finalizate niciodată. Congresul Mondial al Romilor din 1933 a fost parţial planificat de asociaţie, acesta a susţinut un program menit să crească nivelul de conştientizare etnică a romilor şi să ceară mai multe drepturi pentru romi (Crowe, 1991:69-70). În 1934, în Bucureşti, s-a înfiinţat Uniunea Generală a Romilor din România, fiind condusă de Gheorghe Nicolescu care a militat intens pentru eradicarea nomadismului. Cel de-al doilea război mondial a însemnat totodată şi stoparea înfiinţării de organizaţii ale romilor în Europa (Liegeois, 1986:146). Regimul comunist instalat în România şi-a luat toate măsurile pentru a se asigura că romii nu au nici o şansă de a înfiinţa alte organizaţii, cel puţin până după 1989, romii într-adevăr nu au mai creat nici o organizaţie.
Identitatea etnică a romilor din România reiese, cel puţin la unele grupuri, din costumele tradiţionale pe care le poartă, din felul în care se mândresc cu muzica lor, cu meseriile lor. Cu toate acestea, mulţi romi preferă să nege aceste aspecte ale identităţii lor pentru a nu prejudicia şansele lor de a fi angajaţi sau oportunităţile copiilor lor de a avea o educaţie. Spectrul violenţei, predominant în România până în 1990, este un alt motiv care face ca multe comunităţi de romi să fie refractare la orice formă de organizare sau să nu îşi asume identitatea. Fără îndoială, aceasta este o trăsătură generală a comunităţilor de romi, acest aspect reieşind şi din numărul mare de organizaţii ale romilor apărute după 1990.
Pe de altă parte, Donald Kenrick consideră discriminarea sau refuzul populaţiei majoritare de a-i accepta ca fiind cauzele care stau la baza păstrării identităţii lor. El susţine chiar că încercările diferitelor guverne din Europa de Est de a-i asimila forţat au eşuat din cauza faptul că societăţile care urmau să-i asimileze nu i-au acceptat (Kenrick, 1998:56). De aceea, se poate spune că romii s-au aflat la îndemâna populaţiilor de alte etnii, acesta fiind motivul principal care a stat la baza continuării identităţii şi culturii lor.
Politicile regimului comunist în privinţa domiciliului forţat, a obligativităţii angajării şi a educaţiei, i-au apărat pe romi de ura etnică pe care indivizi de alte etnii au simţit-o pentru ei. Din 1990 ei nu au mai beneficiat de această protecţie, confruntându-se cu discriminarea în educaţie şi pe piaţa muncii (Abraham, 1992:28).
Cu toate acestea identitatea roma încă există. S-a observat că importanţa diferenţelor culturale din estul Europei se datorează încercărilor din timpul comunismului de a asimila populaţiile minoritare şi a procesului de re-impunere a culturilor ce i-a urmat. Membrii minorităţilor au fost cu atât mai hotărâţi să-şi păstreze identităţile cu cât condiţiile de trai în regimul de dinainte de 1989 au fost mai dificile, structura societăţii fiind multietnică. Problema pe care romii au moştenit-o de la precursori consta din lipsa unei patrii mamă. Din această cauză ei s-au simţit de multe ori mai apropiaţi de populaţia majoritară decât de romii care trăiesc în alte părţi. O anumită distanţare a romilor de populaţiile de alte etnii este importantă pentru a le permite să-şi menţină identitatea (Stewart, 1997:95).
Unele ONG-uri, de exemplu Rromani Criss, parţial sau majoritar, formate din romi, lucrează pentru a preveni discriminările şi a facilita înţelegerea dintre romi şi ceilalţi. Evident, mai sunt încă multe de făcut, dar romii trebuie să se debaraseze de dependenţa lor faţă de stat care nu îi va mai ajuta cum a făcut-o în trecut.
2.2.1. Rezistenţa minorităţii faţă de asimilare sau acceptarea ei
Tendinţa romilor de a adopta limba şi chiar religia existente în zona în care trăiesc, uneori declarând la recensăminte că aparţin altor etnii, este probabil motivată, în cea mai mare măsură, de instinctul lor de autoconservare şi nu de alţi factori.
În timp ce mulţi romi de naţionalitate română „au abandonat” unele aspecte ale culturii lor, au păstrat altele. Limba romani, de exemplu, este întâlnită la aproximativ 60% din populaţie, unele triburi păstrează şi îmbrăcămintea tradiţională. Cu toate acestea, pentru a primi o educaţie sau un loc de muncă, romii de naţionalitate română sunt adeseori obligaţi să se conformeze practicilor celorlalte etnii.
În timpul comunismului s-a încercat asimilarea populaţiilor minoritare din România, inclusiv a romilor. Că acest lucru a fost un eşec, reiese din recensământul din 1966, din rezultatele înregistrate în privinţa limbii. Ele arată zone semnificative în care se foloseau limbile minorităţilor în locul limbii române, care era dominantă. Din recensământ reiese că 42,5% din romii de naţionalitate română au adoptat limba română, în timp ce 46,2% au păstrat limba romani, iar 8,7% (cu domiciliu în Transilvania) vorbeau limba maghiară (Gilberg, 1980:214-5).
Politica oficială în privinţa romilor s-a schimbat în anii ’70. Ei au fost pur şi simplu ignoraţi (Helsinki Watch, 1991:18). Spre sfârşitul acestei decade, Partidul Comunist Român (PCR) şi-a dat seama că nu puteau pretinde pur şi simplu că romii nu existau. În 1977 s-au făcut noi încercări de asimilare, chiar dacă succesul lor nu a fost prea mare, probabil din cauza „cultului personalităţii” al lui Ceauşescu şi a guvernului care devenea tot mai naţionalist. Cultura a devenit ţintă a acestui sentiment. Cultura romilor a plătit din plin preţul acţiunilor întreprinse de regim. Romii sunt faimoşi pentru talentul lor muzical, fapt recunoscut nu numai în România, ci pretutindeni. Pe măsură ce guvernul extindea cultura românilor, în detrimentul celei a minorităţilor, muzicienii romi erau excluşi din ansamblurile de muzică populară. Limba romani a fost interzisă şi ea, ceea ce însemna că romii care voiau să cânte, trebuiau să o facă în limba română (Helsinki Watch, 1991:20). Astfel de politici nu puteau face decât rău unei culturi care era deja considerată inferioară de către majoritate.
Examinarea relaţiilor dintre romi şi restul populaţiei din România, mai ales cu autorităţile (subcapitolul 2.3), indică faptul că procesul de asimilare n-a creat nici o problemă până în anul 1989.
2.2.2. Rezistenţa minorităţii faţă de integrare sau acceptarea acesteia
Deoarece trăiau la periferia societăţii, romii de naţionalitate română nu au fost afectaţi prea tare de procesul de integrare; după căderea comunismului nu au fost prea multe încercări de a integra romii (vezi 1.1). Manifestările de violenţă din partea comunităţii au făcut ca mulţi romi să îşi piardă casele, fiind forţaţi, din cauza fricii, să plece din locurile în care trăiseră toată viaţa.
Această teamă i-a făcut pe mulţi romi să părăsească România, căutând azil în altă parte. Imediat după căderea regimului Ceauşescu câteva mii de romi au emigrat, îndreptându-se mai ales spre Franţa şi Germania. 179.676 romi de naţionalitate română au cerut azil în Germania, între 1990 şi 1992. Principalele trei motive care au dus la aceasta au fost: „o înclinaţie normală spre modul de trai nomad”, trebuinţe sau dorinţe de factură economică şi discriminarea etnică. Primele două motive sunt dintotdeauna atribuite romilor, în ciuda faptului că nomadismul a fost scos în afara legii în timpul comunismului şi că sub 5% dintre romii de naţionalitate română erau nomazi (vezi 1.2). Sărăcia este, în mod cert, o trăsătură a modului de trai a majorităţii romilor din România şi, de fapt, şi din alte ţări. Cu toate acestea, frica reală –motivată- cauzată de violenţa de natură etnică i-a determinat pe mulţi să plece (Abraham, 1992:23-24). În ultima vreme, romii din România care au cerut azil au fost acceptaţi de Irlanda.
Departe de a fi integraţi, marea majoritate a romilor din România sunt consideraţi paria societăţii. Stereotipurile abundă, iar mass media nu face nimic pentru a stăvili actele de discriminare. Mai mult, organismele statului tind să îi considere pe romi ca pe o problemă socială şi să îi trateze ca atare (Rostaş, 1998:2). Atâta timp cât această atitudine continuă, romii nu vor fi niciodată acceptaţi sau integraţi în celelalte comunităţi din România.
2.2.3. Conştientizarea identităţii etnice sau naţionale
În prezent, autopercepţia comunităţilor de romi tinde să fie similară percepţiei pe care majoritatea o are despre aceştia (Save the Children, 1998:16). Cercetarea întreprinsă de Helsinki Watch pare să susţină următoarea teorie: „nu numai românii se uită de sus la ţigani, dar chiar şi ţiganii îi abordează, frecvent, pe alţi ţigani cu aceleaşi stereotipuri” (Helsinki Watch, 1991:74). Bineînţeles, nu se poate spune că această atitudine este întâlnită la toţi indivizii, depinzând de comunitatea specifică şi de zona în care comunitatea trăieşte. Discriminările din şcoală, capitolul 6, asigură autoperpetuarea acestui cerc vicios.
În cadrul comunităţii romilor de naţionalitate română există o mişcare continuă spre dezvoltarea identităţii roma în arena politică. Dacă romii obişnuiţi din România îşi neagă identitatea în public, intelectualii din cadrul acestei minorităţi nu se mai ascund în spatele unei identităţi majoritare. Deşi înainte de 1989 aceştia din urmă nu recunoşteau că sunt romi, acum ei fac lobby pentru recunoaşterea întregii comunităţi. Conştiinţa identităţii lor etnice s-a dezvoltat din identitatea socială dominantă de-a lungul secolelor de sclavie. O dovadă puternică o constituie numărul mare de partide formate după 1989 (Uniunea Democrată a Romilor, Federaţia Etnică a Romilor, Partida Romilor, Uniunea Romilor etc). După 1993, romii au fondat peste 100 de organizaţii non-guvernamentale. Scopul lor era să ofere sprijin educaţional, să afirme tradiţiile şi cultura specifice romilor, să ofere sprijin în dezvoltarea economică şi comunitară, să facă cercetări, să intervină în cazurile sociale, să combată prejudecăţile şi stereotipurile (F.Moisa, 2000).
Nicolae Gheorghe susţine că datorită faptului că romii au fost excluşi din procesul politic, procesul construirii naţiunilor în Europa nu i-a afectat în aceeaşi măsură în care şi-a lăsat amprenta asupra altor grupuri, de la cele sociale până la cele naţionale. De abia acum comunitatea îşi îndreaptă atenţia spre schimbarea identităţii sale stigmatizate. Un mijloc adeseori folosit pentru atingerea acestui scop este promovarea romilor ca minoritate naţională. În România aceasta înseamnă că au un loc în parlament, alături de toate celelalte minorităţi naţionale recunoscute. Cu toate acestea, identitatea naţională s-ar putea să nu fie cel mai bun lucru pentru comunitatea roma atâta timp cât întăreşte statul naţiune. În plus, statele care autopromovează faptul că au minorităţi etnice, fac acest lucru tocmai pentru a sublinia ideea că statul aparţine unei majorităţi etnice (Gheorghe, 1997:158).
Folosirea tot mai frecventă a structurilor politice de către romii de naţionalitate română este un indiciu clar al faptului că minoritatea conştientizează statutul său de minoritate naţională. Faptul că cei care au pătruns în scena politică nu îşi mai ascund identitatea întăreşte natura „etnică” a statutului de rom în România.
Vasile Ionescu este de altă părere: „din moment ce romii erau recunoscuţi ca minoritate naţională şi/sau etnică în 1990, autopercepţia lor a fost împărţită între dispreţ şi autoapreciere. Autodispreţuirea (ca efect al stigmatizării şi al internalizării acesteia) duce la disociere etnică, iar mai apoi la politici de asimilare. Acest aspect este subliniat şi de absenţa unor programe minime de prevenire şi eliminare a rasismului; programele ar trebui să fie centrate pe această libertate. Asociaţiile romilor care sunt implicate în campanii de evidenţiere a autoaprecierii comunităţilor culturale ale romilor minimizează „decolonizarea” spirituală şi importanţa deconstruirii etnocentrismului cultural” (V. Ionescu, 2000).
2.2.4. Nivelul de omogenitate al identităţii minorităţii
În timpul erei comuniste romii nu erau nici măcar recunoscuţi ca minoritate, iar încercările de asimilare forţată descrise mai sus erau menite să şteargă orice urmă de „diferenţă” pe care romii ar fi putut să o perceapă. Există şi alte puncte de vedere cu privire la această politică a guvernului. Nicolae Gheorghe a transmis celor de la Helsinki Watch că părerea lui este că Guvernul României a avut de fapt intenţii bune atunci când a promovat politica respectivă.
„De fiecare dată când guvernul dorea să facă ceva bun pentru ţigani, începea prin a le da o locuinţă. În culturile europene, prezumţia de bază a popoarelor sedentare este că a fi sedentar este cea mai bună alegere. Şi chiar dacă premisa era probabil greşită şi intenţiile erau nu tocmai bune, cel puţin guvernul a încercat să îmbunătăţească condiţiile de trai ale ţiganilor” (Helsinki Watch, 1991:17). Bineînţeles că acest lucru a avut un efect profund şi de durată asupra comunităţii roma, mulţi pierzându-şi identitatea în acea perioadă.
Sfârşitul regimului represiv al lui Ceauşescu a adus minorităţilor din România speranţa că în sfârşit vor avea şi ei şansa de a se afirma într-o societate democrată. Însă pentru romi această schimbare nu a determinat decât o înrăutăţire a situaţiei. În sistemul socialist existau discriminări împotriva romilor, dar ele erau subtile. Marea majoritate a romilor intervievaţi de Helsinki Watch au afirmat că situaţia lor era mai bună în timpul lui Ceauşescu (Helsinki Watch, 1991:32). După evenimentele din decembrie 1989, incidentele de natură violentă îndreptate împotriva romilor au devenit alarmant de frecvente. Acest fapt poate explica într-o oarecare măsură discrepanţa ce apare între numărul romilor înregistrat la recensământul din 1992 şi numărul pretins a fi real de organizaţiile romilor precum şi de alţii.
Observaţiile d-lui Gheorghe, aşa cum reies din capitolul precedent, indică în mod clar o clasă separată a romilor din România, o minoritate în cadrul minorităţii, care se distanţează de marea majoritate a romilor din comunitate prin aceea că sunt cu mult mai bine integraţi în societatea celorlalte etnii. Cu toate acestea, faptul că recunosc identitatea lor şi că doresc să lucreze pentru comunitatea roma ca întreg sugerează faptul că aceşti intelectuali ai romilor nu sunt de fapt aşa de distanţaţi de comunitate cum s-ar părea.
Human Rights World Report arată că guvernul n-a luat suficiente măsuri pentru a opri discriminarea împotriva romilor care începe în şcoală, continuă cu procesul de găsire a unui loc de muncă şi se sfârşeşte cu felul în care romii sunt trataţi de poliţişti (HRW, 1998, 1999, 2000).
2.3. Condiţii politice şi sociale actuale