Centrul de Documentare şi Informare

2.3.2. Relaţiile cu grupul etnic/naţional dominant din societate
De la căderea comunismului, în România numărul incidentelor de natură naţionalistă sau etnică a crescut considerabil. În timp, ţinta unor astfel de incidente au fost minorităţile, romii, cei mai vulnerabili membrii ai societăţii, fiind consideraţi ţapi ispăşitori atât de către autorităţi cât şi de către populaţia majoritară (Helsinki, 1994:7).
Între 1990 şi 1995, în România, violenţa comunitară îndreptată împotriva romilor era o practică des întâlnită. Problema nu era doar a unei singure părţi. În vreme ce atacurile au fost cauzate de o crimă comisă de un rom împotriva unui cetăţean de altă etnie, toate comunităţile de diferite etnii s-au întors împotriva populaţiei roma locale (Abraham, 1992:17), (un bun exemplu fiind Hădăreni), fapt întâmplat şi în alte câteva oraşe şi sate din România. Persoanele de altă etnie decât roma sunt arareori, sau chiar niciodată, aduşi în faţa justiţiei pentru aceste atacuri, chiar dacă romii sunt ucişi.
Primele episoade de violenţă comunitară nu au fost publicate în presa naţională. În Virghiş, judeţul Covasna sătenii au ucis doi romi şi au distrus două case pe data de 24 decembrie, 1989; în Turulung, judeţul Satu Mare, un copil a dispărut şi 36 de case au fost incendiate în 29 ianuarie 1990; în Lunga, judeţul Covasna, populaţia de altă etnie decât roma a ucis patru romi şi au incendiat 6 case în data de 5 februarie, 1990.
În 13-15 iunie 1990, minerii din Valea Jiului aduşi cu ajutorul unor trenuri speciale pentru a anihila demonstraţiile anti-Iliescu din capitală, au luat o pauză în îndeplinirea misiunii lor dubioase şi, împreună cu poliţiştii, au făcut raiduri prin aşezările romilor din suburbiile Bucureştiului, distrugând apartamente şi case, nenorocind în bătaie bărbaţi şi violând femei. Mulţi dintre bărbaţii romi reţinuţi de poliţie s-au reîntors acasă, doar după câteva săptămâni, fără a fi acuzaţi de ceva. Apoi au urmat alte acte de violenţă: în Cuza Vodă, judeţul Constanţa, nişte localnici plini de furie au incendiat 34 de case în 10 iulie 1990, iar în Caşinul Nou, judeţul Harghita, sătenii au dat foc la 29 de case în 12 august 1990.
Primul caz ajuns în atenţia publicului larg s-a petrecut în judeţul Constanţa, în satul Mihail Kogălniceanu unde, în 9 octombrie 1990, câţiva oameni plini de furie au incendiat 36 de case, iar pe alte 4 le-au distrus, devenind de nelocuit. Autorităţile nu au făcut nimic pentru a identifica făptaşii. Reacţia oficială la astfel de “conflicte sociale” a fost că acestea sunt de înţeles “din punct de vedere emoţional”, comunităţile roma din toată ţara începând a fi supuse ameninţărilor. Li se spunea că dacă nu se “comportă cum se cuvine”, vor sfârşi asemeni celor din satul M. Kogălniceanu.
Aceste ameninţări au fost transpuse în fapte: în primăvara anului 1991, romii din câteva aşezări vecine din judeţul Giurgiu au fost alungaţi din casele lor. În Bolintinu Deal, judeţul Giurgiu, un oraş cu 7 000 locuitori, dintre care 150 romi, locuitorii au incendiat 22 de case şi au distrus alte două în noaptea dinspre 7 spre 8 aprilie 1991.
În duminica Paştelui Ortodox, 7 aprilie 1991, cu puţin înaintea miezului nopţii, un bărbat de altă etnie decât roma pe nume Cristian Melinte a pornit spre Bucureşti cu maşina. Ion Tudor a oprit maşina şi l-a rugat pe Melinte să îl ia cu el. Refuzul acestuia din urmă a fost urmat de o ceartă, după care Tudor l-a înjunghiat pe Melinte care a murit pe loc. Poliţia l-a prins şi arestat pe Ion Tudor două ore mai târziu. În dimineaţa următoare – lunea Paştelui – la ora 9 a.m. indivizi necunoscuţi au pornit o sirenă şi aproximativ 2 000 de locuitori ai satului s-au adunat în centrul localităţii. Poliţia i-a informat pe romi că ar face mai bine să fugă.
În scurt timp, o mulţime formată din membrii altor etnii a trecut de la o casă a romilor la alta – casele erau dispersate prin tot satul – prădându-le şi incendiind 22 dintre ele. Când, o lună mai târziu, 34 dintre romii alungaţi au încercat să reocupe una din case, 2.000 de cetăţeni s-au adunat din nou şi au incendiat acea casă împreună cu alte două ce aparţineau comunităţii roma.
Pe data de 17 mai 1991, ca urmare a faptului că un rom a înjunghiat un barman, trei mii de locuitori ai satului Ogrezeni, judeţul Giurgiu, s-au adunat şi au distrus 7 case ce aparţineau comunităţii roma. Sătenii din satul învecinat – Bolentinu Vale – s-au adunat şi ei pentru a-şi exprima solidaritatea faţă de sătenii din Ogrezeni şi au incendiat 13 din casele romilor, pe data de 18 mai. În Găişeni, tot în judeţul Giurgiu, sătenii au incendiat 3 case şi au distrus alte 6 pe 5 iunie.
În Plăieşii de Sus, judeţul Harghita, o comună cu 3.200 de locuitori dintre care 200 romi, sătenii au incendiat 28 de case şi au ucis un rom pe data de 9 iulie 1991. Acest act de violenţă a fost declanşat de incidentul din 6 iulie 1991, când patru romi l-au bătut pe Ignác Daró, un paznic, pentru că a intervenit în timp ce ei îşi băteau calul. La puţin timp după incident, mulţimea a bătut doi cetăţeni roma bătrâni, nevinovaţi, pentru a se răzbuna; din cauza rănilor suferite, unul dintre bătrâni, domnul Ádám Kalányos, a murit.
Între timp, poliţia i-a arestat pe cei patru romi, iar două zile mai târziu a apărut un avertisment în zona unde se aflau casele familiilor de romi, informând cetăţenii că în 9 iunie, duminică seara, casele lor urmau a fi incendiate. Comunitatea roma a informat atât poliţia cât şi autorităţile municipale, dar totul a fost în zadar; nimeni nu a intervenit. Duminică după-amiază ei s-au refugiat în grajdul cooperativei locale. Un grup organizat de săteni a tăiat firele electrice care duceau la casele comunităţii roma – pentru a evita un scurtcircuit care ar fi lăsat tot satul fără curent electric -, au doborât stâlpul telefonic care făcea legătura satului cu oraşul Miercurea Ciuc, pentru ca apoi că incendieze toate cele 28 de case ale romilor. Alte acte violente au urmat în Vălenii Lăpuşului, judeţul Maramureş, în 13 august 1991, unde sătenii au incendiat 18 case, şi în Cărpiniş, judeţul Timiş, în 17 martie 1993, unde au fost distruse 5 case. Cu toate acestea, la momentul respectiv, mass-media nu prezenta nici un interes pentru astfel de subiecte.
Întâmplarea din Hădăreni, judeţul Mureş, a adus încă o dată în atenţia marelui public actele de violenţă săvârşite împotriva romilor. Trei cetăţeni romi au fost ucişi, 14 case au fost incendiate şi 4 case au fost distruse – toate pe data de 20 septembrie 1993, ziua în care România a devenit membră a Consiliului Europei. Hădăreni este un oraş cu aproximativ 900 de locuitori, din care cel mult 125 sunt romi.
Pe 20 septembrie, 1993, un grup de cetăţeni romi aşteptau într-o staţie de autobus pentru a ajunge în Luduş, o localitate învecinată. Unul dintre ei s-a certat cu un român, Gligor Chiţan, care l-a luat în bătaie de joc. După ce l-a trântit pe Chiţan la pământ, cetăţeanul rom, temându-se de reacţia celor trei fii ai lui Chiţan şi a celorlalţi aflaţi prin apropiere, a încercat să fugă. În timpul încăierării care a urmat, cetăţeanul rom, Rupa Lupian Lăcătuş, l-a înjunghiat pe Crăciun Chiţan cu cuţitul. El a părăsit locul faptei imediat împreună cu fratele său Pardalian Lăcătuş şi cumnatul lor Zoltan Mircea şi s-au adăpostit în casa unui sătean rom care nu era acasă la momentul respectiv. În faţa casei s-a adunat imediat o mulţime de oameni.
Ofiţerii de poliţie care au ajuns la locul faptei nu au reuşit să pătrundă în casă şi să-i aresteze pe cei aflaţi înăuntru. Mulţimea, plină de nerăbdare, a incendiat casa şi i-a omorât în bătaie pe cei doi romi în timp ce încercau să scape din incendiu. Al treilea bărbat, Zoltan Mircea, a fost găsit ulterior în casă, carbonizat. După ce au ajuns în sat şi alţi poliţişti, mulţimea s-a împărţit în grupuri mici ce au incendiat alte 13 case şi alte patru au fost rase de pe faţa pământului, în timp ce poliţiştii, se pare, nu au făcut nimic pentru a-i opri. Ei au asistat şi s-au asigurat să nu fie vreun accident rutier, deoarece satul este pe marginea unei şosele importante.
Guvernul a promis o acţiune rapidă în urma acelui incident. Pentru o vreme, se părea că oficialităţile vor putea opri alte incidente de violenţă comunitară, totuşi, optimismul nu a durat mult timp. În Racşa, judeţul Satu Mare, în 29 mai 1994, sătenii au incendiat 9 case; în Bâcu, judeţul Giurgiu, pe data de 7 ianuarie 1995, localnicii au dat foc la 4 case şi au rănit grav 2 romi. Casele romilor din aproximativ 30 de aşezări din toată ţara, au fost incendiate de la căderea regimului Ceauşescu, de către mulţimi ce au aplicat pedepse colective comunităţilor locale ale romilor.
Cercetările publicate în 1995 au arătat că 40% din populaţia de altă etnie decât roma aveau păreri “foarte nefavorabile” cu privire la aceştia, iar 34% aveau păreri “nefavorabile”. În toate regiunile ţării, opiniile cu privire la populaţia roma înclinau către “nefavorabil”, cu toate că unele grupuri, precum maghiarii, aveau o atitudine puţin mai bună (Abraham, 1995:15). Cu toate acestea, cercetarea susţine de asemenea că opiniile nu sunt fundamentate pe “etnicitatea roma” ci, mai degrabă, pe “stilul de viaţă” al minorităţii şi pe maniera în care ei se afirmă (Abraham, 1995:16).
Într-un sondaj de opinie condus de Centrul pentru Sociologie Urbană şi Regională în luna decembrie 1997, 67% din cei chestionaţi au declarat o poziţie nefavorabilă legată de etnia roma. Grupele de vârstă care declară “atitudini nefavorabile” sunt cele de treizeci de ani sau mai tineri. Faptul că populaţia tânără manifestă astfel de opinii, înseamnă că situaţia ar putea foarte uşor evolua negativ odată cu trecerea timpului dacă, ceea ce este probabil, aceşti indivizi îşi menţin atitudinea lor negativă şi o transmit tinerelor generaţii (I.Rostaş, 1998:4).
Mădălina Voicu şi Monica Şerban (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii – M. Voicu, M. Şerban, 2000) au analizat cercetările şi sondajele efectuate din 1993 până în 1999. Ele au căutat să vadă dacă a existat vreo schimbare în nivelul prejudecăţilor faţă de comunitatea roma; au remarcat că numărul acestora era considerabil mai mic în comparaţie cu cel anterior. Un nivel înalt al prejudecăţilor faţă de populaţia roma s-a observat în anul 1993, apoi acesta a scăzut. O explicaţie pentru diminuarea acestuia poate fi faptul că societatea românească este angrenată într-un proces de democratizare şi din acest motiv populaţia a devenit mai tolerantă faţă de “alteritate”. În ciuda tuturor acestor constatări, conform barometrului etnic mai-iunie 2000, gradul de respingere a romilor încă înregistrează un nivel înalt (încă există un procent semnificativ de români care nu ar permite populaţiei roma să trăiască în România: 38% - “Nu aş permite populaţiei roma să trăiască în această ţară” (Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice, 2000).
Organizaţiile naţionaliste folosesc de asemenea un discurs instigator la adresa comunităţii roma. Vatra Românească este un grup naţionalist extremist care a luat naştere în Târgu Mureş la puţin timp după căderea comunismului. Se presupune că este factorul determinant al violenţelor care s-au petrecut în martie 1990. Vatra îi tratează într-un mod aparte pe cetăţenii romi, exprimându-şi obiectivul ca “o luptă sângeroasă împotriva ţiganilor şi a celorlalte minorităţi”. Organizaţia pretinde că “pământul sfânt al României a fost batjocorit de asiatici, huni, ţigani şi alţi vagabonzi”. Tratamentul actual aplicat ţiganilor în România şi în alte ţări din regiune este văzut de către Donald Kenrick “mai degrabă ca o epurare etnică decât ca un genocid, o încercare de a-i determina pe ţigani să emigreze în masă" (Kenrick, 1998:60). Echilibrul dintre libertatea opiniei şi protecţia împotriva rasismului a grupurilor minoritare, este unul fragil dar este vital pentru supravieţuirea populaţiilor roma din Europa de Est. Examinarea cazurilor de violenţă împotriva romilor din 1990 încoace indică în mod evident atât atitudinea populaţiei în ceea ce îi priveşte pe romi cât şi lipsa bunăvoinţei guvernului de a face ceva pentru a schimba această atitudine.
Cu toate că Iulius Rostaş afirmă că “după 1996 nu a existat violenţă comunitară împotriva comunităţilor roma”, raportul asupra situaţiei din România întocmit de “Human Rights Watch” contrazice această afirmaţie (I. Rostaş, 2000, HRW, 2000).
Mass-media este de asemeni o sursă activă de stereotipuri anti-roma. O serie de titluri apărute în două ziare naţionale în perioada mai-iulie 1998, demonstrează foarte clar această atitudine. “O lichidare de conturi sângeroasă între doi ţigani” (Adevărul, 20 mai 1998), “Procesul lui Fane Căpăţână – Confruntare între mafiile ţigăneşti” (Adevărul, 24 iunie 1998), “Ţiganii din Căzăneşti se bat pentru aluminiul furat” (Adevărul, 13 iulie 1998), “Luptele dintre mafiile ţigăneşti iau o pauză – Vinovaţii “asaltului de la Străuleşti” au fost arestaţi” (Ziua, 14 iulie 1998), “Două cete de ţigani înarmaţi cu bâte de baseball s-au bătut în zona ştrandului Tineretului” (Ziua, 29 iulie 1998).
Vasile Ionescu (V. Ionescu, 2000) susţine că procedând astfel, se încalcă stipulaţiile Constituţiei referitoare la orice formă de discriminare (articolul 30, Constituţia României, 1991). În luna august, Guvernul României a dat o ordonanţă de urgenţă pentru a combate orice tip de discriminare. În afara articolelor care dezinformau, dând naştere stereotipurilor negative, există cele care sunt pure invenţii. Acesta este şi cazul unui articol publicat în Transilvania Jurnal (un ziar regional) pe data de 25 iulie, 1998 de către Oana Patricia, cu titlul “Tragedia unei familii din Arad – I-au scos ochii pentru a-l face cerşetor”. Ziarista prezintă povestea unei persoane care bătea un grup de romi. Persoana respectivă explica, într-o jumătate de pagină, cum fiul său a fost răpit de ţigani, i s-au scos ochii şi apoi a fost pus să cerşească. După ce şi-a găsit fiul, el a jurat să bată fiecare rom pe care îl întâlnea. “ I-au scos ochii copilului meu cu un fier înroşit în foc. Altei persoane i-au tăiat mâna, în timp ce altuia i-au tăiat picioarele punându-l pe linia ferată pentru a-i transforma în cerşetori. Spuneţi-mi, există legi care să mă salveze de la aşa ceva? Şi eu sunt fericit pentru că, cel puţin, mi-am găsit copilul, chiar dacă este orb. Însă, ce se întâmplă cu alţi părinţi?”
Liga PRO EUROPA a trimis o scrisoare pe data de 28 iulie 1998 şefului Poliţiei Judeţului Arad pentru a cere informaţii cu privire la evenimentul descris in articol. Şeful poliţiei din Arad a spus că nu este înregistrat nici un astfel de caz. Astfel s-a dovedit că articolul a fost doar o invenţie, o “poveste bună” pentru vânzarea ziarului.
2.3.3. Relaţiile cu alte minorităţi, dacă există
Violenţa comunitară împotriva romilor a fost o trăsătură caracteristică a relaţiilor dintre cetăţenii roma şi maghiarii din România, ca de altfel şi a relaţiilor dintre comunitatea roma şi populaţia majoritară. În anumite momente românii şi maghiarii şi-au unit forţele pentru a ataca comunităţile roma locale (Weber, 1998:220), un asemenea incident având loc în 1990 în Caşinul Nou, o localitate predominant maghiară din judeţul Harghita. Pe data de 11 august a acelui an, întreaga populaţie roma a fost izgonită din localitate, iar casele lor au fost incendiate sau distruse prin alte mijloace. Poliţia nu a făcut nimic pentru a preveni actele de violenţă, ca urmare marea majoritate a romilor nu s-au mai întors în localitate, ci au mers în satul vecin, Plăieşii de Sus, sau la Bucureşti. Printre martorii acestui eveniment se afla, la o oarecare distanţă şi un rom; dar lui nu i s-a cerut să dea declaraţii. Maghiarii a căror dovezi au fost luate în considerare de investigatori au amintit crime anterioare comise de membrii comunităţii roma pentru a justifica atacul. Toţi au negat participarea la evenimente şi susţineau că a fost prea întuneric ca să fi văzut cine au fost autorii. Potrivit Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului, APADO, romii care nu s-au întors în localitate nu au primit niciodată vreo compensaţie pentru pierderea proprietăţii (APADO, 1997:15-16).
Minoritatea roma trebuie să facă faţă prejudecăţilor din partea tuturor celorlalte minorităţi din România. Cercetările efectuate în 1995 au arătat că ei sunt respinşi 100% de comunitatea germană, de 50% din membrii comunităţii maghiare, 63% de celelalte naţionalităţi (ucraineni, evrei, ruşi lipoveni etc.) şi, poate cel mai şocant, este faptul că şi de 24% din membrii comunităţii lor. Doar 5% din indivizii chestionaţi nu au dat un răspuns la întrebarea cu privire la minoritatea roma, un indicator clar al faptului că problema roma este conştientizată de public. Populaţia rurală situează minoritatea roma pe o poziţie mai favorabilă (22%) decât populaţia urbană (16%), potrivit studiului efectuat (Abraham, 1995:103). Etnobarometrul mai-iunie 2000 arată că atitudinea negativă a maghiarilor în ceea ce priveşte comunitatea roma (Nu aş permite cetăţenilor roma să trăiască în această ţară) s-a diminuat, atingând un nivel similar cu cel al românilor (40,7%). (Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice, 2000).
2.3.4. Relaţiile dintre regiunile locuite de minoritate şi autorităţile centrale
Minoritatea roma din România nu ocupă o regiune anume iar prezenţa lor este imposibil de definit în termeni geografici. Ei trăiesc în toate regiunile României şi se mută frecvent, de cele mai multe ori din cauza violenţei comunitare (Weber, 1998:221). Din acest motiv nu se poate vorbi despre “relaţii între zonele locuite de comunitatea roma şi autorităţile centrale" în acelaşi fel cum această formulă se aplică în cazul altor minorităţi.
După cum s-a subliniat în subcapitolul 2.3.1., autorităţile române tratează în mod discriminator minoritatea roma, atât direct, prin nepedepsirea celor care comit crime împotriva romilor, cât şi indirect prin lipsa unei legislaţii adecvate care să protejeze drepturile acestei minorităţi.
3. LIMBA
3.1. Descrierea limbii
3.1.1. Familia lingvistică
Mulţi romi din România vorbesc, pe lângă limba specifică regiunii în care se întâmplă să se afle, fie ea română, maghiară sau oricare alta, şi limba romani. Această limbă are un vocabular limitat şi se aseamănă foarte mult cu limba vorbită în prezent în India. Este o părere general acceptată că etnicii romi sunt descendenţii indienilor de castă inferioară, parte a castei Dome care erau muzicieni şi împletitori de funii (Moss, 1993:138).
În Ungaria, secolul al XVIII-lea, s-a efectuat un studiu pentru a compara limba romani cu limbile indiene şi care, se pare, indica faptul că există o legătură foarte strânsă între ele. Această legătură a fost ulterior confirmată de lingvişti, iar cercetările mai recente arată că aceste descoperiri erau deja înregistrate de istorici arabi şi persani (Liegeois, 1995:7).
Din punct de vedere structural, este o limbă flexibilă, ceea ce înseamnă că terminaţiile cuvintelor variază pentru a exprima concepte precum genul şi cazul, ca şi în limba latină (Kendrick, 1998:68). Există cinci sau şase cazuri, două genuri (masculin şi feminin) şi câteva timpuri (Kendrick, 1998:137).
3.1.2. Dialecte şi unitate; conştiinţa lingvistică
Lingviştii susţin că, deşi limba romani a intrat în Europa într-o formă unitară, s-a divizat într-o serie de numeroase dialecte, multe dintre ele fiind influenţate de limbile majoritare ale statelor în care trăiesc populaţiile roma. Se estimează că există între 13 şi 30 de dialecte şi că 80% din populaţia roma din Europa vorbeşte unul dintre acestea (Kenrick, 1998:68). Totuşi, aceste dialecte se pot clasifica în două grupe majore: “valah” şi “non-valah”. Cel din urmă predomină în România şi a fost influenţat de limba română (Remmel, 1993:226).
Cu toate acestea, în climatul actual din România este dificil să se dezvolte limba romani. Ea nu este interzisă în public, ci este chiar predată într-un număr foarte mic de şcoli, dar datorită nivelului înalt de discriminare, directă şi indirectă, cu care se confruntă comunitatea roma din România, mulţi îşi neagă originea etnică şi astfel şi limba. Adeseori, generaţiile tinere nu au învăţat niciodată romani şi vorbesc limba majorităţii din regiunea în care trăiesc.
3.1.3. Instrumente ale cunoaşterii: descrierea limbii şi a normelor (istoria formei scrise şi a standardizării)
Înainte de 1990, nu exista o formă standard a limbii romani. Se scria în forme diferite în fiecare ţară, folosindu-se, în cea mai mare parte, alfabetul limbii majoritare. În 1990 a fost organizat cel de-al patrulea congres mondial al romilor, lângă Varşovia. La acest congres s-a luat decizia de a unifica dialectele într-o formă standardizată a limbii. Congresul a acceptat, cu mici reţineri, sistemul de scriere propus, dar este deja pe cale să se bucure de acceptarea generală (Kenrick, 1998:68).
3.2. Istoria limbii
3.2.1. Origini
Este dificil de a ajunge la un consens în ceea ce priveşte originea limbii romani; se crede că este înrudită cu Punjabi şi Hindi şi că provine din India de unde a fost răspândită odată cu migraţia iniţială (Kenrick, 1998:68). Multe studii par să susţină această teorie (vezi 3.1.1.). Studii efectuate de un pastor maghiar care studia în Olanda, secolul XVIII, precum şi cercetările ulterioare din 1780 din Anglia, vin să susţină această teorie (Kenrick, 1998:137).
3.2.2. Evoluţia
În drumul său dinspre India, limba romani a împrumutat cuvinte din alte limbi. De exemplu, cuvântul baht (noroc) vine din limba persană, în vreme ce cuvântul drom care înseamnă drum pavat vine din greacă (Kenrick, 1998:68).
Odată ce populaţia roma a intrat în Europa şi s-a dispersat în diferite state au apărut dialectele (vezi 3.1.2.) care apoi au fost în mare măsură influenţate de limbile populaţiilor majoritare, fiind adesea scrise cu ajutorul alfabetului folosit de vorbitorii limbii majoritare. Examinarea diferitelor dialecte din cadrul limbii romani indică direcţiile în care s-au îndreptat romii după ce au părăsit India. În mod similar, examinarea vocabularului şi, mai ales, numărul de cuvinte locale aflate în limba romani, indică perioada de timp în care populaţiile roma au rămas într-un singur loc (Liegeois, 1986:36).
3.2.3. Producţia culturală în cadrul limbii (literatură, tradiţie orală)
Romii au o tradiţie orală bogată, transmisă în limba lor natală. Încep să apară scriitori în limba romani, dar în România nu s-a evidenţiat nici un astfel de personaj până în momentul de faţă. Producţia literară în limba romani nu a început decât prin anii 1920, când în Europa de Est s-au publicat mai multe reviste. Genocidul în care au fost implicaţi cetăţenii romi în timpul celui de-al doilea război mondial a pus capăt oricărei iniţiative de acest fel, dar când s-a încheiat războiul a început să se scrie din nou în limba romani. De atunci s-au publicat câteva romane, autobiografii şi legende alături de colecţii de poezie şi scurte povestiri. Au apărut de asemenea ziare şi reviste. Teatrele din câteva ţări au pus în scenă piese în limba romani, atât opere originale cât şi traduceri. De asemenea s-a tradus Noul Testament (Kendrick, 1998:68).
3.3. Date sociolingvistice actuale
3.3.1. Regiunea în care este folosită limba
Comunităţile roma trăiesc pe întreg teritoriul României. Ei nu mai tind spre nomadism, dar discriminările şi teama de violenţa comunitară sunt reflectate de faptul că, în mod constant, romii se mută dintr-un loc în altul. De aceea este imposibil de indicat cu precizie teritoriul în care se vorbeşte limba romani, mai ales că doar 60% din romii din România sunt consideraţi competenţi pentru a vorbi limba romani.
3.3.2. Numărul de persoane care folosesc această limbă (în ţară şi emigranţi)
60% din romii din România vorbesc romani, de obicei alături de limba română. Grupuri mai mici vorbesc maghiara, germana, turca sau bulgara (Grupul pentru Drepturile Minorităţilor – Minority Right Group, 1997:242). Datorită politicilor de asimilare, mulţi cetăţeni roma şi-au uitat propria limbă, fapt care a avut un efect răsunător în cadrul minorităţii.
Pe mapamond există circa 2,4 milioane de oameni care vorbesc unul din dialectele limbii romani. Toate aproximaţiile următoare sunt învechite, nemaifiind actualizate. Acestea includ dialectele: valah, răspândit în Europa, mai ales în România, şi vorbit de 710.000 indivizi; Erlia, un dialect balcanic concentrat în Bulgaria, ţările fostei Yugoslavii şi Grecia, are 570.000 de vorbitori; cam 500.000 vorbesc dialecte ale statelor baltice. Dialectele utilizate în Balcani, care sunt “non-valah”, sunt vorbite de 110.000 de indivizi, membrii ai clanurilor care s-au stabilit aici încă de la începutul secolului. Dialectele carpatice sau Rumungro sunt vorbite de 40.000 de romi în Polonia, Ungaria, Slovacia de Sud, Burgenland, Transilvania şi Ucraina, în timp ce 400.000 de romi din Republica Cehă şi Slovacia sunt de asemenea vorbitori de limbă romani. În Italia, 2.000 de romi din Calabria şi Abruzzese au dialectul lor propriu, în vreme ce 7.000 de romi din Suedia şi Finlanda vorbesc Kaalo. În Europa de Vest, 30.000 de roma vorbesc dialectele Sinti şi Manouche, ei fiind concentraţi mai ales în Germania, Franţa, Belgia şi Olanda. Mişcarea populaţiilor din ultimii ani determinat faptul că vorbitorii de dialecte romani din Balcani pot fi găsiţi acum în majoritatea Europei de Vest (Kenrick, 1998:138).
3.4. Libertatea de expresie în limba minorităţii