Constantin cubleşAN, templul cu vise



Yüklə 11,88 Kb.
tarix06.05.2018
ölçüsü11,88 Kb.

CONSTANTIN CUBLEŞAN, TEMPLUL CU VISE

Ed. ANOTIMP, Oradea, 1999


COLONADELE TEMPLULUI CU VISE

Asist. Drd. DIANA CÂMPAN

Univ. "1 Decembrie 1918", Alba Iulia

Spaţiile fiinţei, cele mai sigure şi mai lipsite de preţiozităţi încifrate, par să se concretizeze abia atunci când individul îşi experimentează sensurile sub conjuraţia magică a stării poetice. Trăirea de sine rămâne ternă atâta vreme cât spiritul cade pradă handicapului sever al temerii de a intra în Poezie. Cu atât mai mult cu cât traversăm toposurile modernităţii cu certitudinea tot mai evidentă - şi disperant de absurdă - că rezistenţa în faţa mediocrităţii prin actul poetic a rămas o dulce utopie iar intrarea pe uşa din faţă în starea de graţie este un biet accesoriu al poetului gârbovit de sentimentul acut al incendierii lumii prin lipsa de sens. Vulnerabilitatea îşi găseşte remediul prin strămutarea lăuntrică a poetului dincolo de lumea contingenţei, trecerea lui neostoită prin proba marilor rostiri.

Dacă se vorbeşte de travaliul acomodării cu metehnele lumii, se poate vorbi şi de travaliul căutării , de la naştere până la moarte, a cuvântului - echilibru. Se ajunge adeseori până la salvarea de sine înainte de intrarea în spaţiile de pasaj prin puterea miraculoasă a privirii răsturnate spre interior şi metamorfozată în vers. Aceasta este opţiunea poetului Constantin Cubleşan care , modelându-şi în vârful peniţei sintagmele căutării, îşi recompune vârsta poetică. O face cu certitudinea iniţiatului care ştie că "Vine o vreme, Doamne, când te împaci cu toate./ Chiar moartea ţi se pare un lucru de nimic…".

Însumate, poemele Templului cu vise se vor un memento stoic, o reconsiderare a destinului ca pui al timpului ce se complace în deliciile modelării omului după regulile artistului absolut, acel deus absconditus întipărit pe frontispiciul fiinţei: "De când ne naştem tot lucrează Timpul/ În trupurile noastre, fără încetare -/ Un meşter nepoftit, şi nemilos, şi cinic,/ Ce ne desfigurează-ncet, pe fiecare." Poetul îşi proiectează imaginarul pe fundalul unei eterne căutări a esenţelor lumii, însă şlefuirea emoţională a versurilor sugerează modulaţiile unui posibil psalm final: "Doamne, ştiu sigur că exişti undeva…(…) Sunt prea ne-nsemnat ca să-ţi judec lucrarea/ Doar însumi de tine am fost procreat/ Dar fă-mă să ştiu şi să-mi astâmpăr mirarea: / De ce să mă-ntorc atât de curând în neant?".

"Prea curând-ul" poetului se măsoară în amintiri şi adesea în trăirea clipei dusă până în zona cea mai fremătătoare a sufletului ca sediu al iubirii. Poemele recompun toposurile sfârşitului de cale, fără a le garnisi contemplativ cu stigmatele tristeţii sau ale abandonului de sine. Sfârşitul se trăieşte, aidoma naşterii, poate chiar ceva mai intens şi, cu siguranţă, numai pe cont propriu. Refugiul în linişte nu este altceva decât urcare în dor, capăt al stării de veghe şi niciodată rătăcire : călăuze sunt trecătorii deveniţi umbre, vecinii de cuvânt sau chiar cititorii versurilor acestora:" Tot mai des mă uit în cartea sorţii - Calendar parşiv cu file rupte-n vânt/ Şi m-aştept oricând să-mi vină rândul/ Să cobor de-acum şi eu în necuvânt…".

Registrul amintirii se nuanţează sub tutela molcomă a spiritului prins în ipostazele sale ceremonios erotice. Iubirea însăşi pare a fi o achiziţie de ultimă oră, rostuită în datele sale absolute

doar de eul poetic ce a riscat toate tensiunile împlinirii, până la ultima revelaţie: aceea a încorporării femininului în elemente şi a descifrării lor cu fervoarea aproape mistică a unui Pan dispersat în singurătăţi interioare generatoare de reverii: "Azi noapte, din coasta mea, o femeie, ca o trestie, s-a întrupat/ Era cu mine sau eu cu ea, din iubire, ne năşteam deodată,/ Era ca o flacără sau ca o boare de camfor binecuvântată -/ O, de-aş fi putut rămâne mereu la ceasu-acela-nnoptat…".Pe retina îmbibată cu simbolurile valabile ale propriului exerciţiu de iubire, poetul Constantin Cubleşan înseilează, fără a abuza de favorurile metaforelor tradiţionale, ritmurile acide ale înţelegerii lumii în straniu-i galop spre nefiinţa născută şi ea, paradoxal, din iubire: "Şi e frig în lume şi pustiu în noapte/ Doamne, înţelege, e târziu! / Mă-mpresoară umbra unui somn de moarte:/ Doar în vis mai simt că încă-s viu…"

Toamna fiinţei se mulează perfect pe mitologia anotimpului în care "De-atâtea ploi ni se destramă cerul. / Atârnă-n zdrenţe norii şi stelele se scurg, / Se prăbuşeşte-naltul sub vânturile vremii - / Doar sufletu-i văpaie şi arde ca un rug…", iar "Poamele ard într-un ultim surâs vegetal / Apoi cad rostogolite-nspre moarte / Strălucind disperate-n culori de un putred carnal…" Celălalt habitat, celălalt anotimp rămâne o stranie necunoscută pe care, - spune poetul, păstrând-o ca pe o ultimă întrebare - n-a experimentat-o nici măcar Dumnezeu: "Dar, Doamne, ai încercat vreodată să mori?"



Dincolo de toate frământările poetului se ghiceşte chiar misterul întâlnirii omului cu sinele său profund: "Priveşte-ţi chipul - / Un alter-ego tainic / Te recunoaşte…" Nimic mai firesc pentru un spirit ce se livrează total celor ce-l caută.






Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2019
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə