Istoria Psihologiei
Psihologia – la punctul de joncţiune dintre filozofie şi ştiinţele naturii
Yüklə 391,55 Kb.
|
Psihologia – la punctul de joncţiune dintre filozofie şi ştiinţele naturii
3. Naşterea psihologiei corespunde unui loc de intersecţie a principalelor concepţii şi curente despre psihic - behaviorismul, gestaltismul, reflexologia …
Pavelcu vede succesul testelor asigurat de:
Probleme de seminar
CONCEPŢII NATURALIST ŞTIINŢIFICE DESPRE SUFLET ÎN VECHE GRECIE. Gândirea psihologică din vechea Grecie. Heraclit - cosmosul şi dialectica “psiche”-ului; gândirea necesităţii şi a cauzalităţii. Parmenide - principiul conservării; psihicul ca expresia combinaţiilor elementelor de bază. Pitagoreicii - sufletul şi numărul. Empedocle - ipoteza “revărsărilor; Explicarea diferenţelor individuale prin combinarea celor patru elemente de bază. Anaxagora - conceptul de nus; determinismul ca organizare; “mintea” ca expresia superioară a organizării. Democrit - determinsimul şi cauzalitatea; teoria sensibilităţii; proprietăţi primare şi secundare; dificultatea interpretării fenomenelor de gândire. Socrate - răsturnarea produsă în interpretarea sufletului, inteligenţa ca atotinfluentul motor al întreţinerii. Platon - proprietăţile sufleteşti şi reglarea etică a acestora; ştiinţa ca reamintire; conceptul de aptitudine; problema determinantului spiritual. Trăsături definitorii: - Concepţiile despre suflet s-au născut când credinţa mitologică a putut fi preschimbată de o alta despre materie. Acestea au încercat să explice sufletul pe baza legilor naturii. Omul era inclus şi făcea parte din sistemul naturii, inclusiv sufletul său.
1. HERACLIT (544-483 îJC) 1.1. Dialectica cosmică şi problema “psihicului” Heraclit a ales focul ca element de bază a lumii, cu totate derivatele sale, adică: focul trăieşte moarta Pământului; apa trăieşte moartea aerului; Pământul trăieşte moartea apei. Natura întreagă, ca şi universul individual sunt expresii ale manifestării focului în diverse ipostaze şi momente ale sale. Sufletul se află în strânsă unitate cu materia, de care se deosebeşte prin unele proprietăţi calitative ale sale. Căci sufletul se evaporă din umezeală. Când din nou ajunge în stare lichidă, atunci se distruge. Dar între sufletul “foc” şi “umezeală” există o serie de stări intermediare. Astfel, omul beat nu ştie unde calcă, pentru că sufletul său este umed. Cu cât un suflet este mai uscat, cu atât este mai înţelept şi distinct. “Incantarea” sufletească reprede se poate preschimba în “umezeala” sufletească. Există o zestre sufletească individuală, care suferă în timpul vieţii o serie de transformări, de la cea umedă şi până la formele sale mai “uscate”. Este aici o dialectică sufletească care va fi reevocată doar ulterior de cunoaşterea psihofiziologică. Toată această teorie a fost realizată în termenii unor metafore, din a căror mânuire abielă sufletul aputut fi separat restul elementelor materiale. - Sufletul ca funcţie se deosebeşte de funcţiile organice prin aceea că presupune în sine un raport conştient cu natura şi cu lumea înconjurtoare. Toate formele sufleteşti, pe întreaga ierahie dintre “umezeală” şi până la “incantere” se subordonează legilor logicii, care le conduce pe toate. Pentru cei trezi există o altă lume decât pentru cei ce visează. La această lege se poate ajunge doar în starea de vegheLogosul şi starea de veghe sunt reprezentate diferit: deşi logosul este comun, felul cum trăiesc oamenii dovedeşte o mare diversitate. Simpla sesizare a lucrurilor încă nu confirmă că logosul ca atare a fost întocmai însuşit şi înţeles. Din această cauză oamenii cu acelaş suflet ajung martori infideli în ochi şi urechi. Astfel viaţa psihică ajunge reprezentată prin categorii conceptuale distincte de somn, veghe, de cunoaştere senzorială şi gândire, de nivel de înţelegere. Toate aceste categorii se raportează în mod egal la transformările din organism, ca şi la transformările ce au loc în lumea externă. 1..2. Înţelegerea cauzalităţii şi necesităţii. - Rezultă din imaginile plastice ale metafore lor sale. Astfel, pentru a evoca mişcarea sufletului el vorbeşte de un “bici care mână toate fiinţele la hrană”; căci lumea trebuie să lupte, iar legile în acord cu care se întâmplă toate acestea trebuiesc apărate precum zidurile cetăţii. - Conduitei umane îi dă rost logica gândirii. In deciziile lor oamenii pot conta decât pe ei înşişi. Realizarea planuilor depinde de felul cum omul şti să aproximze ordinea lucrurilor, să descopere logica lor. Astfel, în dialectica heraclititană pentru psihic cele mai importante sunt: a. sufletul individual, cu legătura sa indisolubilă cu lumea cosmică b. evoluţia progresivă a stărilor sufleteşti de la umezeală spre incantere c. fenomenele sufleteşti se conduc după aceleaşi legi după care se conduc şi cele materiale. 2. PARMEDIDE (~ VI-V îJC). 2.1. Principiul consrvării. Conceptual şi în gândire a fost un oponent a lui Heraclit. În locul nesfârşitei stări de schimbare a postulat pentru cea de nemişcare, pentru neschimbare, pentru cea identică cu sine tot restul vieţii. O concepţie interesantă pentru formularea ulterioarelor teorii ale dezvoltării. Parmenide spune că lumea s-a născut din nimic şi în nimic va ajunge. Adică ori cât de multe şi complexe ar fi schimbările în natură, acestea sunt în final reductibile la unele “constante”. 2.2. Concepţia despre suflet: este o expresie a combinării elementelor, în special a două: a acelora care există peste hotarele simţurilor - care pot fi la fel de reale, iar pe de altă cu cele simţite, combinate şi înţelese (krasis) ca rezultat al inflenţelor externe şi interne ale organsimului. 2.3. Psihicul este un mediator dintre mişcarea senzorial şi cea conceptuală - se realizează cu ajutorul cuvântului; prin cuvânt sufletul ajunge a fi contrapus lumii reflectate material, ca o realitate pătrunsă de probelmele vieţii sociale. 3. PITAGORA (~ IV îJC) - Sufletul şi numărul. Pitagora şi-a făcut pregătirea la şcoala egipteană. Acolo a luat cunoştinţă cu matematica şi astronomia. Pe urmă această concepţie avea so însămânţeze în şcoala greacă. Tot de acolo şi-a elaborat o concepţie aparte despre suflet, una în raport cu care sufletle migrează dintr-un corp în altul. - La pitagorieni apare distinct dualismul corp-suflet, o concepţie ulterior dezvoltată de Platon. Sufletul la el este obiect al educaţiei religioare. - Prin teoria sa asupra numerelor a pătruns în domeniul reflectării psihice. Astfel el a stabilit matematic legătura cauzală dintre lungimea coardei vibrate şi înălţime sunetului rezultat. Ceea ce pentru psihologie are o însemnătate aparte, deoarece pentru prima dată este formulată legătura dintre modificările ce au loc în lumea externă şi efectele legice subiective asupra receptorilor.
În cugetările sale s-a ocupat de legătura dintre creier şi funcţiile sufletului 4.1. A descperit că creierul este sediul psihicului. Pentru prima dată el afirmă că creirul este organul psihicului. Nu prin simplă bănuială, ci pe bază de exemple concrete, a oamenilor care au avut suferit traumatisme cerebrale. El arată că de la cele două emisfere cerebrale pornesc două căi delicate spre ochi, care cuprind în ele sufletul natural. El postulează că reflectarea este posibilă datorită receptorilor, construcţiei lor speciale, care sunt în legătură atât cu lumea înconjurătoare, cât şi cu creierul. În simţuri, spune el, se află punctul de plecare al oricărei cunoaşteri, unde creierul deserveşte auzul, văzul, şi mirosul. Aceste sunt completate de memorare şi reprezentare. Amintirile şi reprezentările după ce ajung să se cristalizeze dau naştere ştiinţei, adică cunoaşterii lucrurilor. 4.2. Anatomia şi dezvoltarea psihicului. Toate procesele psihice se raportează la creier. Cu acest punct de plecare s-au realizat noi generalizări care fundamentează legătura strânsă dintre viaţa organică şi cea psihică, dintre ele şi lume externă., dintre om şi elementele primare ale vieţii. Contactul sufletului cu aceste elemente este nemijlocit, asemenea respiraţiei. Aceasta este şi opinia lui Alkmeon, care spune că psihicul este parte a aerului cosmic. Asemena lui Heraclit, spune că focul lumii trece prin corp. Poate fi sesizat acest lucru la nivelul respiraţiei, dependenţa acesteia de lumea externă. A evidenţiat rolul senszaţiilor în elaborarea proceselor psihice de diferite feluri.. Prin el a fost fundamentată legătura dintre om şi sufletul său, cum de aici izvoresc nevoile, posibile de studiat cu ajutorul metodelor ştiinţelor naturii. 5. EMPEDOCLE (490-430 ÎjC) 5.1. Cunoaşterea senzorială. Pune la baza lumii materiale şi sufleteşti patru elelmente primare: focul, aerul, apa şi pământul. Din combinaţia cu dragostea şi cu ura iese întreaga diversitate posibilă a lumii. Sufletul, deci, este o combinaţie a aceloraşi patru elemente; mişcându-se elementele cauzează activitatea psihică în diverse forme.. Aceasta este teza de bază a lui Empedocle pentru explcarea cunoaşterii senzoriale. 5.2 Revărsarea elementelor. Empedocle emite ipoteza “revărsării” elementelor. În acest sens postulează că în timpul combinării dintre elemente au loc scurgeri care fac ca porii să se strecoare în alte obiece materiale. Inclusiv senzaţia, care ia naştere atunci când aceste revărsări acţionează asupra receptorilor. Întrucât porii sunt de diferite mărimi, aceştia pătrund mai adânc sau mai puţin adânc, mai uşor sau mai greu. În ceea ce priveşte acţiunea acestor scurgeri prin pori asupra sistemlor de recepţie, Empedocle nu se face nici o diferenţiere dintre diferitele modalităţi de recepţie. Izvorul excitaţiei receptive este prezenţa nemijlocită a obiectului, chiar dacă acesta se află la distanţă. Se menţionează, de asemenea, importanţa alcătuirii diferitelor modalităţi de recepţie, construcţia acestora este astfel realizată ca să fei regătite pentru receptrea scurgerilor doar de o anumită mărime. 5.3.Formulează principiul “asemănătorului prin asemănat”: pământul poate fi văzut doar prin pământ; apa doar prin apă; dragostea doar prin dragoste. Principiul acţionează asemenea unei forţe cosmice. 5.4. Concepţia sa psihofiziologică se clădeşte nu numai pe datul combinativ al celor patru elemente, ci şi pe progresele de până atunci ale anatomiei recepţiei. Rolul central al creierului nu-l cunoştea. Gândirea se producea în întregul organism, se întâmpla acolo unde se scurgea sângele, adică acolo unde elementele primare sunt cel mai bine combinate. 5.5. Acei oameni la care cele patru elemente sunt în stare densă şi intensă, sunt cei care pornesc mai multe lucruri dar termină puţine. Astfel, totul depinde de modul de combinare al elementelor. 6. ANAXAGORA (500-428 ÎjC) - Conceptul de minte (“nus”) - Determinismul ca o ordine a lucrurilor - Iluminarea senzorială prin diferenţiere - “mintea” ca o formă de organizare superioară a corpului.
7.1. Determinismul şi cauzalitatea. Toate manifestările observate se subordonează cauzelor materiale. Ideile despre lume şi cosmos le-a exprimat în categorii ca necesitatea, cauzalitatea, ordinea. Întreaga lume după el este incomensurabilă, legile care o guvernează sunt neschimbătoare, care lume este compusă din elemente primare indivizibile. Elemente cu viteza de mişcare cea mai rapidă sunt cele ale focului. Sufletul este doar o parte a materiei. Legea descompunerii la care se supune corpul se referă şi la suflet întrucât sufletul este corpral. Democrit repudiază ideea imortalităţi sufletului. 7.2. Reflectarea senzorială. Se înscrie în concepţia sa generală, în acord cu care cauzal reflectarea are loc sub inflenţa lucrurilor externe corpului. Senzaţia are loc la atingerea nemijlocită a atomilorReceptorii ochiuui preiau influenţa atomilor de la distanţă; cei ai pipăitului influenţa atomilor din apropiere. Atomii auziţi se răspândesc în întregul organism - sensibilitatea vibratorie. La Democrit este găsită reactuliazt principiul “asemănătorului prin asemănat”: corespunzător ochii vor recepta doar anuţi atomi de lumină; urechea doar anumiţi atomi de auz… 7.3. Proprietăţile principale şi secundare ale atomilor. Problema care a apărut, a fost aceea a explicării imagini reflectate mental la realitatea materială atomică. Un mod de gândire care în primă instanţă dă considerare doar dimensiunii cantitative a reflectării; ulterior însă devin evidente efetele de reflectare a formelor, ale culorilor, ale temperaturii. Căci doar în raport cu aprecierile oamenilor există dulce şi amar, cald şi rece. În realitate acolo există doar atomi şi eter. 7.4. Senzaţia apare în acord cu principiul “deosebitului de deosebit”, complementar “asemănătorului de asemănat” – un principiu de bază al reflectării senzoriale. În acod cu acesta este deosebit caldul de rece, dulcele de amar etc. 7.5. “Mintea” ca o ordine superioară a organsimului. La baza tuturor formelor de mişcare se afă mintea, nus-ul - realizată şi prin cuvânt. 8. EPICUR (341-270 ÎjC.) Epicur si-a intemeiat scoala in Atena, intitulata "Gradina lui Epicur". Urmeaza linia de gandire a lui Democrit, fara a fi o copie a acestuia si reformuleaza viziunea atomista despre suflet a acestuia in termenii luptei de idei proprii epocii sale. 8.1. Diferentierea sufletului de corp. Venise vremea ca fenomenele biologice generale sa fie deosebite de cele sufletesti. Manat de aceasta necesitate, Epicur ajunge la concluzia ca substanta sufleteasca este compusa nu dintr-un singur element ci din patru, fiecare avand propria sa distinctie : focul sta la baza caldurii, evaporarea(pneuma) la baza miscarii, vantul la baza racirii si unul nedenumit care este "sufletul sufletului" si totodata purtatorul tuturor manifestarilor sufletesti incepand cu senzatiile.Printre substantele sufletesti pot fi deosebite unele mai dure, altele mai fine, finetea lor fiind data de modul de aranjare a atomilor.Organismul apare ca o entitate psihofizica, functiile si zestrea sa putandu-se dilata. 8.2. Plierea" atomilor si puterea vointei. Ocupându-se de dezvoltarea miscarii atomilor, Epicur depaseste gandirea rigida a lui Democrit Astfel, el permite atomilor sa se plieze, adica sa aleaga un traseu care sa nu fie in linie dreapta.Admite acest lucru din ratiuni etice. Perceperea schimbarilor care se produc spontan in natura a creat premisele ca libertatea vointei sa fie explicata nu doar ca o proprietate exclusiva a persoanei, ci ca o manifestare a lucrurilor naturii. Deoarece gandirea este un proces material, posibilitatea realizarii unei decizii, deci a vointei, este asigurata de punerea in avantaj a unei anumite substante primare in raport cu alta. Si apare o pliere a acestora care este apreciabila in acord cu legile naturii, ceea ce este posibil ca rezultat al plierii atomilor intr-o directie sau alta. 8.3. Mecanismul cunoasterii. Este explicat asemenea lui Democrit, prinaceşa mecanism al revărsării atomilor. Imaginile reflectate se despart de purtătorii lor pentru a pătrunde prin receptori.Gândirea în aceşti termeni nu este altceva decât prelucrarea pe mai departe a imaginilor în materia fină a sufletului; totul se produce in acord cu legile generale ale fizicii, unde subiectului îi revine o contribuţie activă în prelucrarea imaginii, Totul se produce asemenea razei atomicce, a cărei putere îşi exercită influenţa asupra mişcării celorlalte particule. Se deosebeşte de Democrit prin aceea că: 1) materia însufleţită nu mai este redusă doar la un singur element; 2) atomii se pot plia; 3) cunoaşterea implică participarea activă a subiectului la reconstructia obiectului; 9. SOCRATE Scurtă caracterizare 9.1. Elaborează o noua perspectivă asupra sufletului. Lucrarile lui Socrate au fost expuse oral. Socrate a fost omul dialogului, care reprezenta în accepţiunea sa adevăratul discurs viu şi însufleţit; este adeptul comunicarii prin graiul adevarat şi nu prin cuvântul scris. Pentru că, exista mentalitatea în acord cu care textele scrise riscă să facă din oameni nişte pseudointelepti. Pentru Socrate scrierea este un simulacru de discurs; scrierea este ceva paralelă cu pictura, ca o cale de reprezentare a naturii. 9.2. Ca şi la sofişti, Socrate îşi focalizează preocupările pe om, pe viaţa lui socială, pe relaţiile interumane; însă, spre deosebire de aceştia, dialogul socratic stă sub însemnele dctonului: Cunoaste-te pe tine însuţi Aceasta reprezenta o invitaţie la aprofundarea problemelor legate de conditia umană, la cunoasterea persoanei ca raportare la sine. Vechile conceptii asupra sufletului apelaseră la elementele primare. Prin Socrate, accentul cade pe om înteles ca fiinţa ce dispune de proprietăţi lăuntrice deosebite, nu doar ca formă corporală apartinând naturii. 9.3.Din punctul de vedere al vechii filozofii a naturii omul nu putea fi explicat ca gânditor. Dimpotrivă, sufletul la Socrate este înţeles ca raportare la sine. “Lumea interioară a persoanei este alcătuită din gandire, decizie, intenţionalitate.”. 9.4. Puterea animantă a inteligentei. Calea lui Socrate spre cunoaşterea inteligenţei trece pe la conştiinţă. Formulează în acest sens interesanta problemă a fericirii, a cauzelor acesteia.. În viziunea filozofului fericirea îi apare omului ca ceva dispensabil. De ce ? Pentru că fericirea este ceva ce nu-şi şi-l poate defini. În necunoastere sa omul nu poate considera drept bun ceea ce nu este. De asemenea comportamentul omului mai este pus în mişcare de rostul lucrurilor. Aici intervine inteligenta, care asigură acţiunilor presupune claritate şi constanţă, care lipsesc de regulă în influenţele ce ne parvin de la simţuri. Astfel, pentru explicarea cunoaşterii inteligenţa îndreaptă acţiunile spre concept. Fiinta individuală se împlineşte sub influenţa cunoaşterii conceptuale, care se realizează în defavoarea celei senzoriale. 10. PLATON ( 427 – 347 i.e.n.) Platon a fost gânditorul antic care nu a formulat explicit probleme despre viata sufleteasca. Indirect însă a tratat lucruri de o foarte mare importanţă pentru înţelegerea sufletului. Filozoful este reprezentantul tipic al ideologiei forţelor reacţionare a acelor vremuri (epoca sclavagista). Pentru Platon, originea lumii şi a omului se afla in Idee, în rostul produselor sale deosebite. 10.1. Reflectarea sufletului. Izvoarele teoriei cunoasterii platoniciene sunt: preluarea din experienta filozofica anterioara a dihotomiei cunoastere senzoriala vs cunoastere conceptuala (a); trasaturile sufletesti sunt proprii doar omului, ele nefiind reproductibile la nivel senzorial (b); descrierea diferentelor intre situatiile cand subiectul asculta de legile naturii, respectiv de cele morale (c). 10.2. Dualismul senzorial/cognitiv. Gandirea nu poate fi investigata pe cale senzoriala, perceptia si ratiunea apartinand unor lumi total diferite. Cele doua lumi sunt total diferite pentru ca au alt suport in baza carora functioneaza. Astfel, ratiunea nu poate izvori din functiile corpului, nu poate fi raportata la corp, ea trebuie sa aiba propriul sau suport. Platon se refera la un suflet inaltat la nivelele superioare de reflectare, actiunile la acel nivel fiind animate. Se remarca o nota de dialog permanent a sufletului cu sine insusi: “Când sufletul se gandeste, el se intovaraseste cu sine insusi”. El acorda un rol deosebit limbajului interior, un rol decisiv in gandire. Deci, doar prin ratiune se ajunge la Idee, locul unde se afla eterna esenta a lucrurilor si care nu poate fi vazuta cu aparatele receptoare. Platon n-a ezitat sa foloseasca experienta mitologica. O importanta contributie a fost aceea de a considera actiunile ca date si efectuate pe baza experientei. Problemele constantei categoriale, a formelor si valorilor au fost asezate dincolo de lumea senzoriala, trecatoare, si integrate lumii eterne a Ideilor. 10.3. Stiinta ca reamintire. In acceptiunea platonica, stiinta reprezinta curatirea sufleteasca a ideii. Pentru ca sufletul curat sa poata fi separat de celelalte senzoriale, este nevoie de anamnesis. Cunoasterea ideii inseamna cunoasterea insemnatatii ideii, sufletul fiind nevoit sa se retrezeasca in permanenta. Platon distinge intre parere, care nu inseamna stinta, si producere formala, care reprezinta cunoastere matematica, a ideii pure. Experienta lui Platon va demonstra dezvoltarea gandirii cu punct de plecare din simturi. Miscarile mentale se pot indrepta obiectiv spre adevar. Cand acestea sunt incarcate senzorial, ele sunt inca confuze, faza Ideii fiind aceea de cristal. 10.4. Conceptul de aptitudine la Platon. Platon a introdus conceptul de entitate sufleteasca, deosebind ratinea, curajul, dorinta ca ocupand un loc precis in corp, respectiv cap, piept, abdomen, criteriul metodologic al clasificarii fiind raportul subiect/obiect. Diferentele sunt date de aptitudini diferite, spre deosebire de Ideea pură, care este acelaşi la toţi oamenii. 11. ARISTOTEL (384 – 322 îJc) Gândirea psihologică a lui Aristotel: biologia ca bază aînvăţăturii despre suflet; sufletul ca mod de organizare primară a corpului; funcţiile sufletului; capacitatea senzortială; “senzorialitatea generală”; conceptul de fantezie; conceptul de strădanie; teoria nus-ului; mintea teoretică şi practică; problema afectelor. Aristotel ocupă un loc important în istoria psihologiei pentru faptul că, pentru prima dată el separă cunoştintele despre suflet ca distincte şi ca aparţinând unui domeniu de cunoastere aparte. Lucrarea pe care a dedicat-o cunoaşterii sufletului se intituleaza De Anima (Despre suflet). Însă problemelor vieţii sufleteşti i se acordă aceiaşi însemnatate şi în celelalte lucrări ale sale, în Etica, Retorica, Metafizica, Istoria Animalelor ş.a. 10.1 Biologia – ca ştiintă a cunoaşterii sufletului Aristotel a fost instruit de medici în domeniul ştiintelor naturii. La vârsta de 17 ani ajunge la Academia lui Platon, unde are şansa de a intra într-un cadru spiritual total diferit de cel anterior. Aici cunoştinţelor sale despre natură nu li se dădea prea multă însemnătate. În acord cu spiritul dominant din academia platonică lumea naturii era doar una imaginară, iar când totuşi aceasta acţiona asupra simţurilor atunci ajungea de a dreptul dispreţuită. Aristotel apare la Academia lui Platon în culmea disputei acestuia cu Democrit. A fost iar o şansa pentru ca Aristotel să se poată remarca, să-şi poată evidenţia modul de gândire aparte, să-şi poată pronunţa pările sale tari şi slabe. A ecocat cum, pentru perspectiva idealistă de gândie cultivată de Platon, materialismul era un veritabil obstacol în calea cunoaşterii psihicului. A fost pentru el să descrie manifestarea a o serie de tipuri fenomenale sufleteşti, când el încearcă soluţii şi explicaţii pentru viaţa sufletească. Invăţătura stagiritului a fost ceva mai mult decât o simpla soluţie la numeroasele probleme contradictorii ale filozofiilor anterioare, mai mult decât o încercare de sintetizare a logicii acestora. Opera lui Aristotel este o veritabilă tentativă de reformulare şi fundamentare a ştiinţei care se ocupă de cunoaşterea naturii, de problemele de ecologie, de anatomie comparată, de embriologie … şi de cele sufleteşti. Naşterea unei asemenea învăţături avea loc în aceiaşi perioadă socială în care Alexandru cel Mare era antrenat în expediţiile sale cuceritoare. În acord cu paradigma acestui context social natura înconjurătoare a putut să-i apară lui Aristotel în întreaga sa diversitate, unde a putut să identifice trăsăturile distincte ale vieţii, ca indispensabilă pentru manifestarea sufletului, dependenţa manifestării acesteia de condiţiile de viaţă. Aşa cum se ştie, începând cu fondatorii biologiei moderne, cu Buffon, Cuvier, Darwin, marea majoritate a gânditorilor biologi clasici ai epocii moderne au împărtăşit sentimente de uimire, unele pline de respect pentru Aristotelşi opera lui; nu mai puţin cei care au activat pe tărâmul în curs de naştere al psihologiei. Cu deosebire pentru modul cum psihicul raportat fiind platonic la determinismul său etic, în fond a fost păstrat în domeniul ştiinţelor naturii, al biologiei. Deci psihicul a fost raportat nu unui sistem cosmologic general - ca la ceilalţi gânditori materialişti, ci la domeniul specializat al unei discipline de cunoaştere distincte, la cea de cunoaştere a naturii vii, adică la biologie. Descoperirea dialecticii Ideii de către Platon, i-a fost lui Aristotel de mare ajutor. Aceasta i-a permis lui Aristotel despărţirea definitivă asufletului de corp. Şi asta nu pentru ca ulterior sufletul să fie înmânat ştiinţelor sociale sau moralei, ci să fie păstrat tot ştiinţelor naturii. Procedând astfel, despărţirea sufletului de corp devine reală şi nu doar una didactica şi de covenţie. În introducerea la lucrarea sa despre suflet, Aristotel a specificat faptul că sufletul este indispensabil în orice demers cognitiv. Viaţa fără suflet nu este posibilă; dar aceasta nu în accepţiunea vechii filozofii cosmice de înţelegere a naturii, ci în sensul interpetării acetuia ca având un mecanism concret de autoordonare şi coordonare proprii organismelor naturii. Căci sufletul completează organismul nu din afară, ci ca parte a corpului organic; iar sufletul se compune din aceleaşi particule din care se compune şi lumea vie. Desigur, afirmarea unei asemenea perspective de gândire a însemnat o luptă dârză cu ceilalţi gânditori ai epocii sale. Probă grăitoare pentru asta sunt analizele sale asupra categoriilor de formă şi conţinut, asupra raportului tot şi parte, posibilitate şi realitate etc.
Polemizând cu platonicii, Aristotel spune că se gândesc bine şi corect cei ce afirma că sufletul nu poate exista în afara corpului şi că sufletul nu est corp. Incorect este să se spună că sufletul se poate separa sau diviza. Aceasta ar insemna că pentru a construi o casă este suficient să pronunţi cuvântul “casă”. Corect este să se spună că sufletul gândeşte, se hrăneşte, compătimeşte, etc. La fel, cauza hrănirii nu trebuie căutată într-o lume fizică cosmică, cum au făcut-o gânditorii cei vechi. Hrănirea are loc în raport cu modul de organizare al vieţii, fiind ceva care se conformă cu legile naturii. 10.3 Funcţiile sufletului Sufletul nu este ceva divizibil, el este un principiu al vieţii şi dezvoltării, este ceva care se valorifică în realitate, în plină actiune. Aristotel i-a oferit sufletului trei funcţii: vegetativ, motor şi inteligent. Ceea ce corespunde unei înţelegeri a sufletului cu o valoare de generalizare deosebită. În această generalizare se află totodată sintetizată unitatea comună a acţiunilor umane cu cele animale si vegetale, o sinteză care îşi va găsi întărirea şi confirmarea prin progresele ulterioare ale geneticii contemporane. Fiecare funcţie reprezintă un nivel distinct de dezvoltare al sufletului, unde cele superioare le implică şi pe cele inferioare. Ideea de dezvoltare mai apare şi la alti filozofi, cum au fost Heraclit, Leucip s.a.m.d. Prin Aristotel însă cunoştinţele despre suflet e realizează unitatea dintre macrocosmos şi microcosmos, o unitate care trebuie abordată în termenii aceleiaşi legităţi generale a dezvoltării. Cum acest lucru este argumentat şi soluţionat de Aristotel, anunţă în sine legile care vor avea să fie formulate în biogenetică, dar după mai mult de un mileniu. Aristotel spune ca omul nu reproduce dezvoltarea naturii sub toate formele sale, ci doar pe cele organice. Nu se sfieşte să aprecieze uneori dimesnsiunea pură şi nedezvoltată a sufletului copiilor, care se aseamănă cu cel al animalelor. Prin însăşi aceste însuşiri ale sale, omul este considerat un zoon politikon. 10.4.Funcţiile senzorio-perceptive. Reflectarea senzorială are multe trăsături comune cu cea vegetativă, în special cu aceea de a se putea asimila şi de a se puea acorda la obiectul extern. Ulterior, totul le deosebeşte. Adică reflectarea vegetativă presupune asimilarea odată cu forma şi a substanţei obiectului. Ori sufletul senzitiv realizează doar asimilarea formei. Reflectarea senzorio-perceptivă este una sufletească, adică una fără implicarea substanţei obiectelor.. Adică, atunci când metalul din aur sau argint al inelului ajunge să-şi definească forma în raport cu degetul viitorului său purtător el nu va deveni şi deget. Obiectul reflectării rămâne în continuare “în afară”, prin reflectare ajungând subordonat. La nivelul reflectării senzitive nu se poate identifica cu materia, pentru că în suflet nu există nici piatră, nici fier, ci numai formele acestora. Reflectarea unor obiecte mai complexe presupune în plus intervenţia unor instanţe logice. O perspectivă de abordare a reflectării senzoriale ce o depăşeşte pe aceea în care senzaţia implica penetrarea receptorilor prin porii receptaţi ai obiectelor. Aceasta în condiţiile în care elementele primare (ca aerul, apa…) îşi păstrează aceeaşi însemnătate combinativă primară, Dar spre deosebire de Platon, unde senzaţia este expresia transformării în altceva, la Aristotel senzatia se epuizează în asimilarea la obiect.
A fost o temă de dezbatere preferată în dialogurile lui Platon, a fost un subiect pentru nenumărate speculaţii, legat de explicarea proprietăţilor şi a relaţiilor dintre lucrurile reflectate senzorial. Pe toate acestea Aristotel le înmânează unui organ de reflectare central aparte. Este vorba aici totodată de un nou concept introdus de Aristotel în domeniul stiintelor, cel de “senzorialitate” generală”. Cu acest organ se reuşeşte recunoaşterea proprietăţiilor generale ale lucrurilor, a mişcării, formei, mărimea, unitatea, numerle etc; prin acest organ devine posibilă reflectarea lor senzorială, devine posbilă reprezentarea lor vizuală sau auditivă. Pe aceasta cale, o modalitate senzorială devine deosebită de alta; fără de care n-am putea deosebi diversele calităţi ale simţurilor, cum sunt mai multe senzaţii de dulce, de culoare etc. În ceea ce priveşte natura şi unde este localizată această modalitate senzorială, Aristotel spune că se află tot acolo unde se află şi cele specifice, cu care concresc împreună, făcându-le posibilă şi acestora existenţa. Totuşi, dintre toate modalităţile senzoriale, cea generală conferă o anumită prioritate celei cutanate, în special la animale. Diversele proprietăţi stimulative ale mediului sunt recepţionate preferenţial cutanat. După cum ele sunt fie plăcute sau neplăcute, adică dureroase. Cu acest punct de plecare, organul senzorial central emite decizii într-o directie sau alta. Însă, ca organ central – unde se iau marile decizii – nu este creierul, ci inima. Aceasta, prin activitatea circulatorie sanguină şi cu “pneuma” evaporată, atrage în sistem participarea mişcării. Prin urmare, inima este cea care indeplineşte aceasta funcţie cu rol integrator biologic intermediant pentru toate modalităţile senzoriale.
Toate sintezele şi generalizările senzorio-motrice subiectul le realizează nu numai în raport cu datele ce-i sunt conferite de la receptori, ci şi în raport cu cele pe care subiectul şi le reaminteşte sau şi le reprezintă fantezist (cu un înteles diferit de cel actual). Forma de memorie cea mai simplă nu poate fi separată de ceea ce s-a reflectat senzorial; urma lăsată de acum depinde de circulaţia sanguină, prin care acţiunea sufletească prinde substanţă: deci ajunge la a se raporta la un substrat fiziologic. O perspectiva care înseamnă indiscutabil un progres în găndirea şi explicarea activităţii psihice, niciodată anterior încercate, deoarece, cu acest punct de plecare, s-a putut formula de acum problema imaginatiei ca proces obiectiv de cunoaştere. Astfel, imaginaţia (fantezia) este interpretată ca o continuare a efectelor acţiunii agenţilor stimulatori asupra organismului, ca o reproducere a formelor obiectului anterior reflectat senzorial şi raportat în mod asemănător la organism. Însemnatatea unei asemenea aprecieri şi clasificări este imensă, pentru că pentru prima dată este evidenţiată intervenţia activă în reflectare a subiectului cunoscător, unul care nu se raporteaza neapărat şi nemijlocit la corp, ci la lumea externă. Fireste, meritul lui Aristotel nu este epuizat doar de acestă contribuţie, a evocării însemnătăţii rolului decisiv jucat de intervenţia activă a subiectului cunoscător în imaginarea lucrurilor. Pe aceşi linie tot el este considerat ca fiind părintele străbun al asociationismului; adică el a mai arătat şi modul în care se combină mental diversele date reflectate, cum acestea corespund unei ordini legice. Prin asta, Aristotel a arătat cum mişcările corporale născute sub influenţa agenţilor lumii externe se pot lega unele de altele, că această împreunare este o funcţie dependentă de gradul lor de asemănare, de diferentiere sau de succesiune temporală dintre elemente. Astfel, Aristotel a ajuns să explice în mod egal odată cu cauzalitatea senzaţiei şi pe cea a imaginatiei(fanteziei). El a reuşit prin asta să aprofundeze rezultatele predecesorilor săi în două privinţe: prin evocarea raportării senzaţilor la realitate el a arătat că subiectul este un element activ, real, îndreptat spre cunoasterea obiectelor sensibile, spre reproducerea formelor acestora -–aspecte neabordate de vechea filozofie a stiintelor naturii; el a putut să facă un obiect de cunoaştere din mecanismul intern de organizare al sufletului, din evolutia dinamicii acelor fenomene, care erau purtătoare ale formelor şi însuşirilor obiectelor anterior reflectate – mecanism iarăsi neabordat de vechea filozofie a ştiintelor naturii.
Dintre funcţiile sufletului Aristotel a evocat-o pe aceea a strădaniei, înţelegând-o ca pe ceva îndreptat “spre ceva”, ca pe o aptitudine inseparabilă de activitatea senzorio-perceptivă. Aceasta se află şi se reprezintă tot prin “senzorialitatea generală”, unde-şi au rărăcinile şi simţurile. Acestea se unesc între ele pentru că intenţionalitatea se raportează mereu la un anume obiect; el devene scop doar prin a lua forma sau portretul unei imagini. Fără intervenţia unei asemenea intenţionalităţi, fiinţele nu intră în mişcare decât dacă sunt mişcate forţat. Intenţionalitatea este hotărâtă de: obiectul despre care subiectul poate afla prin zestrea sa de cunoastere (a) şi de senzaţia de plăcere sau neplăcere pe care o creează. Prin asta Aristotel demonstrează originea naturală a ceea ce pun fiinţele în mişcare, ceva care aparţine fiinţei vii şi nu este o simplă abstracţie metafizica. După cum forma nu poate fi despărţită de materie, nici intenţia nu poate fi ruptă de organismul viu. Din aceasta perspectivă arostotelică ajung depăşite toate concepţiile mecaniciste şi idealiste ale vremii.
Aristotel a evocat dezvoltarea intenţionalităţii în strânsă legătură cu analizarea produselor actului de cunoaştere. Scopul intenţionalităţii umane, spre deosebire de cea a animalelor, este nu numai reflectarea formelor senzoriale, ci şi pe cea a conceptelor – aceasta pe linia functiei inteligente a sufletului. In ceea ce priveşte acest din urma aspect, s-a spus că lui Aristotel i-a căzut din mână instrumentul investigativ propriu ştiintelor naturii. Astfel, după ce declară inseparabilitatea sufletului de purtătorul acestuia, corpul, sistemul său şi viziunea sa scientistă începe să facă compromisuri. Le face în sensul dezvoltării pentru acest nivel inteligent al activităţii a unei alte teorii, a uneia elaborate de astă dată în notă dualistă, diferită chiar şi de cea a lui Platon. Conform acesteia, mintea este considerată ca o proprietate exclusiv umana, fiind scoasă din sfera activităţilor corporale, din cea a actelor ce pot fi explicate determinist si cauzal. El a emis postulatul conform căruia inteligenţa este ceva diferit de corp şi nu se amestecă cu acesta. În cursul potrivirii receptorilor simţurilor la obiect, aceştia nu-şi pierd existenţa independentă; în cursul potrivirii conceptelor însă la obiect independenţa acestora ajunge însă a fi pusă îndoială. Dincolo de sufletul corporal şi influenţa sa reciprocă cu mediul, inteligenţa ajunge la a se confrunta cu postura neobişnuita a lucrurilor, a obiectelor, care au nevoie de categorii eterne şi de un adevăr absolut. Prin urmare, se constituie o ierarhie a acţiunilor cognitive, unde activitatea mentală ajunge la a se diviniza. In ea se afla gândul ca valoare, ceva care nu este însă neînduplecabil. Aceasta este forma gândului curat, care este scopul dezvoltării intelectuale. Prin această explicaţie Aristotel scoate astfel mintea şi activitatea ei dumnezeiască din sfera ştiinţelor naturii. VIZIUNILE PSIHOLOGICE DIN PERIOADA ELENISTĂ Viziunile psiholoice în perioada elenistă: PERIPATETICII Sufletul ca materie şi mişcare. SOFIŞTII - Protagoras, Hypias şi Giorgias; Lucreţius STOICII Principiul primar al pneumei. Drumul transformarii imaginii in concept. Dezvoltarea inteligenţei; Creierul ca organ al psihicului; Descoperirea nervilor; 6. Despărţirea sufletului de organic; 7. Evocarea subiectivului. Perioada elenă păstrează experienţa înaintaşilor şi deschide o nouă epocă spre cunoasterea ştiintifică a fenomenelor psihice. După terminarea campaniilor cuceritoare greco-macedonene începe o nouă epocă istorică a societăţii sclavagiste: cea elenistică. Sunt însemnate din acest punct de vedere: 1) strângerea legăturilor cu occidentul în domeniul filosofiei şi ştiinţelor; 2) înviorarea ştiinţelor exacte şi aplicative. Este suficient să-i amintim în acest sens pe Euclid, Arhimede, s.a. şi de asemenea contribuţiile lor în domeniul geometriei, mecanicii, astronomiei - pentru a putea reprezenta nivelul superior de găndire a acestei perioade. O asemenea tendinţă şi-a pus pecetea asupra modului de înflorire a ştiintelor, filosofiei, biologiei. În centrul cultural al lumii elene, pentru prima data la Alexandria, corpul omenesc a putut deveni obiect de studiu permis pentru anatomie. Acest mod de gândire propriu ştiintelor exacte si-a pus pecetea şi pe gândirea filosofică. In domeniul ştiinţelor naturii învăţătura lui Aristotel rămânea să reprezinte o culme inegalabilă. Discipolii lui au fost denumiti peripatetic, epicurienii şi stoicii - care şi-au propus în mod egal să rezolve unele contradicţii existente in sistemul aristotelian, precum cele dintre lumea materiala şi lumea vie, dintre lumea vie şi cea mentală, acordând atenţie unor probleme etice. Modul de înţelegere a rădăcinilor personalităţii umane s-a schimbat decisiv. Apare un nou OM-omul liber grec, a cărei legătură de subordonare nemijlocita la polis slăbeşte, expunându-se celor mai furtunoase şi schimbatoare evenimente sociale. De aici a rezultat un individualism caracteristic, care, întărindu-se, îi insufla spiritualiceşte intelepcine, facându-l mai puţin dependent de jocul forţelor externe atât de variate. 11. PERIPATETICII 11.1. Sufletul ca materie şi mişcare. La început sufletul a fost interpretat ca o forma a corpului, fără a putea lega multiplele sale forme de continutul nematerial al acestuia. Forma sa nu este ceva atât de activ ca să poată reconstrui corpul în acord cu un proiect propriu Aşa ceva poate fi rezultatul doar a influenţelor reciproce dintre diversele părţi ale corpului. Aici sufletul ramâne un produs echilibrat dintre cele patru elemente: foc, pământ, aer, apă. De altfel nici nu este permis a fi luat ca o entitate autonomă, sufletul depinzând de ceea ce se întamplă în corp şi de influentele ce acţionează asupra corpului. Sufletul este pur si simplu o proprietate a organismului. Acest mod de gândire nu a rezistat însă prea mult la peripatetici, care vroiau să stea mai aproape de imaginea unui organism apartinând naturii. Astfel, Teofrast se plângea că-i este foarte greu sa-şi imagineze sufletul în afara mişcării. Spre deosebire de Aristotel, el afirma ca sufletul are propriul său purtator, care-i permite acestuia să se mişte în interiorul corpului. Acest purtator, forţa sa era imaginată ca una naturală, din aceeaşi materie cu natura şi că purtătorului mişcării acestuia Straton i-a dat denumirea de pneuma - cea de-a cincea substanţă, element primar, o chintesenţă a celorlalte patru. Oricum, in opozitie cu discipolii platonicieni, peripateticii negau caracterul invizibil sau imperceptibil al sufletului. Ei au combătut acea gândire, în acord cu care sufletul şi mintea umană ar fi o funcţie superioară naturii şi independentă de activitatea corpului. Sufletul este un produs al naturii şi nu doar un principiu ce-şi face loc în corp din afară - cum spunea Teofrast; toate fiintele au minte - afirma Straton. Aceşti discipoli nu au dezvoltat învăţătura despre suflet a dascălului lor, Aristotel, ca să aducă ceva nou. Constribuţia lor a constat din îndepărtarea din sistem a tuturor elementelor ce ar fi dat ocazie la interpretarea acestor fenomene sufletesti dintr-o altă perspectivă decât cea a ştiinţelor naturii. În intransigenţa lor din păcate au înlăturat odată cu adevărul aprioric despre suflet şi mintea dumnezeiască ce nu se amesteca cu corpul. Au lepădat deci, dintr-un principiu organizatoric al corpului şi pruncul, pe care l-au transformat într-un lucru material. 12. SOFIŞTII - Protagoras, Hypias şi Giorgias
Secolul al V-lea i.e.n. în Grecia se identifică cu perioada de după războiul persic, care a corespuns atât unei înfloriri economice, ştiintifice şi culturale, cât şi unei întariri a democraţiei sclavagiste. De asemenea, aceasta a însemnat o creştere a importantei valorilor obiective, precum si a individualităţilor, intelegand prin aceasta valori individuale libere ( ex: sclavii erau tot individual vânduti în pieţe). Pentru sofiştii, aceasta a însemnat deschiderea posibilităţii de a face un obiect de studiu distinct din raporturile pe care unii oameni le stabilesc cu ceilalţi, ca oameni cunoscători şi de decizie individuală. Astfel, în locul psihicului înteles ca o problemă a ştiinţelor naturii apare o nouă viziune, aceea centrată pe studiul raporturilor dintre oameni. În consecinţă, sufletul a încetat a mai fi studiat ca parte a naturii, fiind de astă dată abordat din perspectiva acţiunilor şi relaţiilor interumnane, cu toate influentele posibile pe care aceste raporturi le suporta. Prin urmare, învăţătura sofistilor se centreaza pe profilul conduitei cetăţeanului ca parte a cetăţii, stăpân de sclavi, membru onorabil al institutiilor statului. Desigur, că de la acesta societatea pretindea unele aptitudini aparte: să fie organizator de întruniri ale oamenilor, unde să ia cuvântul în faţa celorlalţi cetăţeni din cetate, să le cunoacă nevoiel socială şi cărora să le insufle o anumita ideologie. Aşadar, conducerea societăţii se face dependentă de persoana leader-ului. 12.2. Raportul om-natură Fenomenele sociale nu mai sunt determinate de fortele naturale, exterioare, ci de cele care – prin intermediul oamenilor – ajung la nivelul de înţelegere al tuturor cetăţenilor. În aceste condiţii sociale, preocupările filozofice ale sofistilor deveniseră un modus vivendi, având aplicabilitate socială imediată şi fiind îndreptate atât spre acţiunile cognitive (de domeniul comunicării, limbii, logicii etc.) cât şi spre acţiunile de decizie socială. De atunci dateaza unele lucrări de gramatică şi lingvistică ale lui Protagoras, lucrări care au calificat multe probleme legate de clădirea vorbirii, ordinea logicii s.a.m.d. Hypias si Georgias au fost cei care s-au ocupat de gândire si reprezentare, de relaţiile stabilite între cuvinte. In privinţa raportului om – natură, principala problema a sofiştilor nu era aceea a aflării locului omului în natura sau în lume, ci aceea de a descoperi convingerile oamenilor, modurile lor de comunicare. Orice subiect era un loc de centrare al forţelor spirituale, cu valoare individuală, o perspectivă care nu ţinea cont de diversitatea formelor activităţii umane. Sufletul se voia explicat astfel doar din perspectiva subiectivistă. Omul nu mai era raportat la natură, ci la un alt om. 13. STOICII sec.IV i.H. ) Activitatea stoicilor este legată de Atena. Intemeietor este Zenon, denumit după locul unde acesta îşi preda discursurile. Tot întemeietor este considerat şi Krisipos. Stoicismul era ştiinţa cea mai răspândită în perioada elenista, fiind apoi preluata şi in Roma antică. In decursul a câteva secole, a suportat prefaceri interesante în acord cu fiecare epoca a Antichitatii.
În accepţiunea stoicilor, cosmosul era imaginat ca un tot unitar ce consta dintr-o mişcare neîntreruptă a aerului infocat - pneuma. Era baza pe care, prin condensare, se obtineau gândurile şi lucrurile; prin ea lumea era reîntregită. Dar cu ce pret? Prin a considera ca fizicul şi psihicul ajung a se compune din aceeaşi materie, căreia îi sunt conferite însemne umane, chiar însuşiri supraumane, supraindividuale, întrucât pneuma universala "este echivalentă cu sufletul general, cu focul dumnezeiesc". Stoicii au mai introdus o noţiune de pneuma de "tensiune" sau de gradare a tonusului. Aceasta a permis despărţirea mai multor stări graduale ale sufletului. Tot pe aceasta baza s-a permis dărâmarea zidului pe care Aristotel l-a ridicat între materia vie şi nevie, între suflet şi viaţă. 13.2..Drumul transformării imaginii in concept. Cea mai importantă contribuţie a stoicilor la dezvoltarea psihologiei constă în a fi indicat şi studiat acele forme de acţiune care, cu punct de plecare din ceea ce este reflectat senzorial, devin un act gândit logic, adică un concept. Pregătirea terenului a realizat-o Aristotel cu a sa teorie a fanteziei sau imaginatiei despre "nus"-ul activităţii mentale. Stoicii au reformulat aceasta teorie, au reprelucrat-o, încercând să demonstreze cum are loc aceasta transformare a imaginii senzoriale în concept. Pentru acest lucru, ei pleacă de la Socrate, care a evidenţiat rolul logicii, a momentelor de necesitate, de generalizare, cu rol de clasificare a gândurilor. Totodata, au realizat însemnătatea judecăţilor de analogie, compunere, negare, contradicţie s.a. Ori se poate constata că multe din elementele de aici apartin celei ce ulterior în psihologie se va numi ca necesară elaborarii asociatiei. Astfel se evidenţiază însemnătatea intenţiei în diversele etape de realizare a cunoaşterii conceptuale. Soluţia stoicilor are o serie de avantaje în raport cu cea a lui Aristotel: la ei, deşi senzaţia şi gândirea sunt fenomene reale, subiectul teoretic care cunoaste obiecte diferite, o face cu ajutorul fanteziei ce este subiectivă şi samavolnică. Cunoaşterea stoică realizează astfel o cunoaştere autentică. Imaginea rezultată, deşi se bazează şi pleacă de la datele nemijlocite şi verificabile ale senzaţiilor, în final poate fi chiar mai autentica, cu exceptia afectării ei de boală.
Stoicii au meritul de a fi fost cât se poate de aproape de explicarea genetică a gândirii. Schema dezvoltarii inteligenţei este următoarea: copilul când se naşte intră, cu ajutorul respiraţiei, în posesia unei pmeume, la acţiunea căreia se porneşte funcţionarea şi a unei pneume interne, sufleteşti, psihice. Prelucrarea necontenită a ei asigură dezvoltarea sufletului. Acesta se dezvoltă până în jurul vârstei de 14 ani, când are loc un eveniment nodal: se naşte gândirea conştientă şi raţională. Astfel s-a demonstrat că, în raport cu lumea senzorială externă, nu există nimic calitativ anterior contactului nemijlocit cu obiectele, că aceste calităţi se dezvoltă pe bază a ceea ce se recepţionează şi se simte şi că dezvoltarea inteligenţei are loc în etape, urmând un traseu legat de vârsta fiecăruia, un drum de la gândirea senzorială la cea raţională.
Discuţiile cu privire la sediul organic al sufletului datează din perioada elenă. Mulţi cercetători, dar mai ales medicii s-au opus lui Aristotel, care aşează sufletul în inimă. Convingerea acestora nu mai era de această dată speculativă, afirmându-se că sufletul mental se află în cap, pentru că această parte a corpului este cea mai aproape de cer; sau aşa cum afirma Straton, analizând mimica omului concentrat, că sufletul se află undeva după pupile. Aşezarea sufletului în creier, de aceasta dată, are la bază o serie de date observate în practica medicală. După Alkmeon, în Alexandria au mai activat, în sec.III i.e.n., Herafilon şi Herasistratos. Ei au adus o contribuţie decisivă la cunoasterea activităţii creierului, care constă în a fi legat activitatea psihică de diversele formaţiuni ale creierului. Herasistratos a comparat creierul omului cu cel al animalelor, in timp ce Philoponus vorbeşte de mişcări care iau naştere prin excitarea scoartei cerebrale, de boli care apar ca rezultat al degenerării acesteia.
Herafilon şi Herasistratos au făcut deosebirea dintre nervi şi tendoane şi puţin i-a trebuit lui Aristostratos să ajungă să deosebească nervii receptori de cei motori. În ceea ce priveşte fenomenele psihice, acestea erau raportate la substratul neuroanatomic al creierului, dar nu întratât încât să fie consideratî aici şi dinamica fenomenală crescută a acestora. Pentru explicarea lor, s-a facut apel la vechiul instrument categorial al pneumei; în cercurile medicale ale vremii pneuma era o fenomenalitate susţinuta de fapte şi nu o simplă categorie teoretică. Dar una era pneuma care explica procesele psihice complexe şi altceva erau funcţiile creierului, astfel că această deosebire necesita şi o fundamentare filosofică. Context în care, îndată ce au fost descoperiţi, nervii au fost interpretaţi ca veritabile canale de scurgere a pneumei, ceea ce a dus la transformarea pneumei intr-un reprezentant al funcţiei ulterioare a nervilor. Rezultatele medicilor din Alexandria au avut la bază observaţiile făcute asupra construcţiei anatomice a sistemului nervos, precum şi asupra modului cum acesta se leagă şi se raporteaza la excitarea diverselor sale părti sau la extirparea acestora. De menţionat că cercetările au fost realizate nu numai pe animale, ci şi pe oameni(pe cei condamnaţi la moarte).
Stoicii si-au propus să probeze în fel şi chip teoria despre suflet a lui Aristotel. Unul din obiective a avut în vedere modul de raportare a sufletului la organic. S-a mers până acolo unde natura organică, în orice manifestare a ei, se vroia a fi şi o expresie a manifestării sufletului. Dezvoltarea ulterioară a cunoştinţelor a demonstrat valabilitatea acestei perspective de gândire doar în cazul animalelor. Sufletul organic al oamenilor se vroia a fi totusi altceva decât cel al animalelor. Stoicii au deosebit un pneuma psihic de altul vegetativ. În acest sens Epicur vorbeşte de o materie inexplicabil de fină, pe care nu poate s-o denumească, dar căreia Lucreţius i-a dat numele de materie spirituală, acesta ca fiind deosebită de suflet. Anima reprezintă atomii distribuiţi în tot corpul, care funcţioneaza ca purtător al vieţii; spiritul sau psihicul era purtat de animus, care se află localizat în piept. În acest fel sufletul ca principiu al activităţii psihice în perioada elenistă se desparte de celelalte principii, potrivit cărora sufletul reprezintă toate formele de manifestare a vietii.
O cucerire remarcabilă a perioadei eleniste, cu însemnătate pentru cunoasterea psihologică a costat în declararea cî subiectul reprezintă o entitate activă nu numai in raport cu reflectarea lumii externe, ci şi în raport cu cea internă, cu procesele psihice prin care se manifestă. Un lucru insuficient exprimat până atunci în termenii şstiinţtelor naturii. Despre acestea se spuneau că sunt doar fenomenele subiective sau de altă natură decât cele fizice (ca mişcarea vieţuitoarelor), ca putând fi de natură socială. Termenul de pneuma vine să reprezinte şi o atare situatie, unde pentru descrierea implicării subiectivului, deşi se face apel la instrumentele ştiintelor naturii, se declară că acestea sunt nesatisfăcătoare. Stoicii fac acest lucru când îsi propun sa explice formele complexe de comportament. Prin aceasta ei au pregătit terenul pentru a considera conştiinta umana ca o activitate psihica cu însusiri aparte. Yüklə 391,55 Kb. Dostları ilə paylaş:
|