Istoria Psihologiei

GÂNDIREA PSIHOLOGICĂ ÎN VECHEA ROMĂ

Gândirea psihologică din vechea Romă: LUCREŢIUS experienţa ca bază a cunoaşterii sufleteşti; ; senzaţia şi gândirea; reflectarea determinismului dezvoltării vieţuitoarelor. GALENUS - organele psihicului; pneuma sufletească şi şi sistemele de recepţie; suferinţele ca stări sufleteşti de bază active; starea tensiunii arteriale; mugurii conceptului de conştiinţă.
Progresele realizate in vechea Roma sunt strâns legate de rezultatele epocilor anterioare elene. Cele mai importante lucrări din acea perioadă au fost cele ale lui Galenus si Lucretius.
14. LUCREŢIUS (cca 96-55 e.n.)
Este autorul lucrarii “Despre natura lucrurilor”, o creatie distincta a acelei perioade materialiste. Este o desavarsire a gandirii atomiste a lui Epicur. Activitatea lui este reprezentativa si martora la o serie de framantari sociale ascutite din acea perioada. S-au constituit si s-au raspandit tot mai mult conceptiile religioase, o insemnatate deosebita dobandind filosofii stoici.

14.1. Baza cunoasterii sufletului: experienta
O perspectiva distincta si ireconciliabila in acea vreme a fost cea a lui Democrit. La aceasta a aderat si Lucretius. Aceasta perspectiva de gandire nu recunostea nimic in afara a ceea ce putea fi studiat prin experienta, ca forta si cauzalitate a lucrurilor. Fara de stoici, Lucretius spunea ca, lucrurile, chiar in afara de ceea ce se intampla in natura inconjuratoare, nu au nici un rost. Atomii exista dar in acord cu legile mecanicii, Sufletul însuşi trebuie dedus in acord cu aceste legi. Pentru studierea fenomenelor sufletesti trebuie pornit de la experienta. Caracterele diferentiate ale sufletului in raport cu corpul pot sa fie determinate nu prin mijloace metafizice, ci cu cele ale stiintelor naturii; la aceasta concluzie se poate ajunge pe cale empirica si nu prin postularea unei aptitudini suprasenzoriale. Experienta demonstreaza ca odata cu moartea trupului si sufletul dispare.

Sufletul este de natura materiala; el se deosebeste de materie prin finetea sa. Altfel nu poate fi aplicata interinfluenta ramasa dintre suflet si corp. Sufletul este el insusi o materie mai rafinata, nu insa in sensul ca aceasta materie sufleteasca ar fi prin ceva subordonata celeilalte. Aceasta este o problema careia i s-a acordat insemnatate etica.

14.2 . Senzatia si gandirea
Aptitudinea principala a sufletului este senzatia; toate celelalte aptitudini ale sufletului izvorasc de aici. Senzatia este cauzata de influenta particulelor atomice asupra organului de receptie. De aceea, toate senzatiile, inclusiv cea a distantei, este subliniata de tact. In acest fel, vederea este rezultatul actiunii neintrerupte a imaginilor asupra receptorilor vederii. Aceste imagini zboara cu viteza foarte mare, impingand in fata atomii aerului, care, prin pupile patrund in corp si dau nastere senzatiei. Senzatia ia nastere doar in acel corp care este apt sa preia formele de actiune ale atomilor. Ochiul este cel care vede, si nu sufletul cu ajutorul ochiului. Cu aceasta teorie a nasterii senzatiilor, Lucretius a fundamentat si alte fenomene sufletesti: senzatia vederii la departare; iluziile de vedere; tonul emotional al senzatiei, etc.

Toti discipolii lui Democrit au sustinut – diferit de dascalul lor – ca piatra de baza a gandirii se afla in senzatii. Actiunea de cunostere se bazeaza pe aceasta; orice indoiala in aceasta privinta inseamna sustragerea de sub actul de sustinere. Senzatia in sine este pusa in slujba adevarului.

Era un senzorialism de nuanta determinista: senzatia nu era considerata ca un fapt de constiinta, dincolo de care nu exista nimic, ci ca un produs de revarsare a atomilor, care, prin structura lor fizica, isi transmit proprietatile materiale. Drumul de la senzatie la minte trece prin fantezie, ca un sistem de prelucrare a imaginilor ( adica de egalizare a asemanarilor, de schimbare a proportiilor, a diferentelor de gen, etc). Toate aceste aptitudini de combinare au fost denumite ulterior asociatie, aglutinare… necesare realizarii reprezentarii generalitatii, care au propriul drum natural, unul asemanator celui prin care “paianjenul isi tese panza”. Cand acest demers se va cupla cu aptitudinea deciziei se va naste judecata, se va putea deosebi adevarul de fals, independent de felul in care acestea se potrivesc sau nu cu afirmarea sau legarea asupra lucrurilor.

15. GALENUS (129 – 199 e.n.)

A fost fiul unui constructor din Asia Mica. In tinerete a avut ocazia sa studieze filosofia lui Platon, a lui Aristotel, a stoicilor, a epicurienilor. Apoi a trecut la studiul medicinei in Alexandria. Aici a luat cunostinta cu operele reprezentative ale diferitelor scoli renumite de medicina. Pe urma s-a stabilizat ca filosof, la Roma. A scris peste 400 consfatuiri in limba greaca, din care s-au pastrat cca 100, in special cele din domeniul stiintelor medicale. A unit cunostintele vremii despre suflet intr-un sistem unitar, care a rezistat peste secole.

1. 
   Organele psihicului
   

Organele psihicului sunt, dupa Galenus, creierul, inima si ficatul. Fiecare dintre ele reprezinta cate o functie psihica. Impartirea se face in acord clarificarea platoniciana a partilor sufletului: ficatul reprezenta dorintele; inima reprezenta supararea si curajul; creierul era purtatorul mintii. Camerelor creierului le revine un rol important pentru a-si indeplini functia, cu deosebire cea din urma, unde este sediul pneumei – locul de producere a acestuia.

Sistemul nervos reprezinta un trunchi cu multe ramificatii, fiecare avand autonomia sa. Nervii sunt claditi din aceasi materie ca si creierul. Ei sunt instrumentele senzatiei si ale miscarii. Galenus a diferentiat intre ei: a)nervii senzoriali de receptie “moi, si b) cei de legatura cu muschii “tari”, care raspund de miscarile efectuate cu control voluntar.


15.2. Organele senzoriale si pneuma

Traseele nervilor erau asemanate cu albiile raurilor, prin care se scurge asemenea aerului incins pneuma. A lasat posibilitatea eruperii prin crapaturi ale acestei pneume,de unire a acestora cu aerul. Aceasta solutie a fost imaginata pentru a putea explica proiectia, proprietatile lucrurilor reflectate senzorial. Dupa Galenus, pneuma de vedere se afla in relatii de interactiune cu aerul din afara, pe care-l insuseste ca propriu, prin care da nastere unui nou organ complementar- care se compune tot din pneuma. Contactul ochiului cu lucrurile se produce in acest fel, unde creierul simte prin conductele nervilor, noua atingere.

Organul pneumei externe – pe care Galenus il leaga de ochi care este o constructie deosebita, in masura sa dea explicatii la unele probleme de reflectare senzoriala ce raman nerezolvate. Astfel el spune ca fiecare organ senzorial are propria sa “pneuma”. Era important sa-si sustina acea ? de traditie ca , proprietatile proceselor din organele senzoriale corespund cu deosebirile calitative dintre nervi. Pneuma vederii este de culoare stralucitoare, a auzului este ca aerul, etc. Unitatea dintre lucruri si reproducerea lor senzoriala este data de materia comuna a materiei lucrurilor si a celei din care se compune organul receptor.

Galenus nu s-a indoit nici un moment de proprietatile senzoriale ale lucrurilor. A mai formulat in acest sens acceptiunea in acord cu care diferentele subiective dintre ceea ce este reflectat senzorial este pusa pe seama interdependentei functionale dintre organele de receptie: fierbinteala este considerata rece in raport cu mai fierbintele.

Creierul era o camera centrala a pneumei. Aceasta acceptiune a rezistat pana la inceputul secolului al XIX-lea.Intemeietorul frenologiei a redescoperit gandirea lui Erastostratos, in acord cu care activitatea psihica se raporteaza nu la incaperi, ci la suprafata mesei cerebrale.

Galenus nu a facut studii de nici un fel ca teoria asupra lucrurilor, ca punct de plecare a reflectarii senzoriale si a miscarii pentru a explica cu aceasta schimbarile de tensiune in circulatia sanguina.

Pneuma era materia şi substanţa sufletului. Pentru ca de atunci era facuta deja diferenta dintre suflet si corp, teoria generala a pneumei s-a impartit in doua: cea a pneumei vietii si cea a pneumei sufletului. Ambele se nasc in organism, ca un produs al schimbului material organism-mediu. Pneuma vietii a fost considerat aerul si hrana; din ea, pe calea unei filtarari se naste pneuma sufletesc.

15.3 Suferinta ca o stare activă a sufletului
Suferinta corespunde unei stari active a sufletului.Ceea ce este suferinta pentru unul, poate deveni si pentru celalalt. Cand suferinta depaseste un prag natural, aduce in aceasta stare nu numai trupul, dar si mintea. Aristotel a incercat sa explice acest fenomen. Separarea poate fi determinata ca o stradanie pentru oprirea ranirii, dar poate fi aplicata si prin infierbantarea sangelui. Pentru aceasta problema, Galenus alege solutia prioritatii reactiilor fiziologice.Indicatorul supararii, de exemplu, este cresterea temperaturii din sange; dorinta de razbunare este expresia unui mecanism corporal secundar. O interpretare care anunta ulterioara teorie a lui James – Lange a emotiilor.Se ajunge la gandirea dominarii suferintelor cu mintea.


15.4.Tensiunea arteriala

Teoria lui Galenus despre sanatate spune ca aceasta depinde de amestecul a patru elemente de umezeala, care sunt reprezentative si pentru starea sufleteasca. Amestecul absolut este umezeala, este ceva ideal; in realitate, aceste substante umede se afla mereu in declin in raport cu altele. Influenta lui Aristotel poate fi sesizata in modul in care este interpretat rolul tensiunii arteriale. Excesul de caldura il face pe om curajos; excesul de rece il face ezitant.

15.5 Mugurii conceptului de constiinţă
In perioada lui Galenus, convingerea generala era ca sufletul este compus dintr-o substanta, care poate fi proprie animalelor, dar lipseste din formele de viata vegetala. Aceasta conceptie despre suflet s-a diferentiat mai tarziu. Dintre functiile sufletului s-au distin unele ca fiind proprii constiintei.

Psihofiziologia lui Galenus s-a apropiat din doua sectoare distincte de conceptul de constiinta: teoria organelor senzoriale si controlul voluntar al miscarilor. Capacitatea de reflectare senzoriala a sistemului nervos periferic depinde de masura in care sunt dotate canalele nervoase cu pneuma. Deci este de natura psihica. Dar senzatia apare doar cand pneuma cel periferic se acorda cu pneuma central din creier. In aceasta situatie, sufletul recunoaste schimbarea de calitate ce a avut loc, actiunea din exterior asupra organelor receptive. Ceva ce se afla foarte aproape de ceea ce inseamna conştiinţa.

In ceea ce priveste miscarea, cu exceptia celor care provin de la inima, sange… , toate sunt de natura voluntara. Muschiul este pus in miscare de nervi, prin a-i insufla pneuma sufletesc. De asta depinde miscarea. O interpretare care s-a pastrat pana la descoperirea teoriei reflexelor. Galenus lanseaza ipoteza interventiei unor miscari inteligente, sustinute in starea de veghe. Acestor manifestari li s-a dat denumirea de constiinta. Dupa Galenus, progresele in acest domeniu s-au intepenit pentru aproape un mileniu si jumatate.

Şi acum, replica idealista

16. PHILON DIN ALEXANDRIA (25 – 54 e.n)

Framantarile sociale profunde reprezentate de atacurile la adresa popoarelor din occident, indreptate impotriva Romei, a favorizat fundamentarea credintei crestine. Ale-xandria se distingea ca un for al stiintelor naturii, unde pe scena apare filosoful Philon. Vederile s-au bucurat de o larga popularitate. Toate eforturile lui Philon sunt indreptate pentru a asigura legatura unica dintre textele biblice cu platonismul, cu ramasitele stoicismului, despre pneuma si mintea dumnezeiasca a lui Aristotel. Argumentele au fost adunate eclectic, pentru a demonstra ca viata pamanteasca este subordonata celei ceresti, iar omul, dumnezeirii sale.

Omul pamântean a fost impartit in trei parti: pe minte (spirit), pe suflet si pe corp. Corpul este doar praf, care-si datoreaza viata doar respiratiei dumnezeiesti. Si aceasta respiratie este pneuma. Numai ca acest pneuma este opusul a ceea ce a reprezentat la ganditorii greci si romani. In reprezentarea lui Philon, ceea ce se situeaza in pneuma sunt procesele naturale, devenite prin aceasta “respiratie” o cale de a se insufleti dumnezeies-te, o cale de legatura cu forte si energii dincolo de cele pamantesti. Philon si urmasii lui au conferit acestei pneume functii apartinand unei alte lumi ceresti, de legatura cu aceasta lume, pe care au cladit o intreaga dogma crestina.

Conceptul de pneuma era ipotetic, neputand fi controlat cu mijloace empirice. Acest fapt a creat un teren favorabil pentru a fi mistificat.

17. PLOTINOS (240 – 270 e.n)

Răscoalele şi războaiele civile au zguduit stabilitatea Imperiului Roman. În această perioadă s-a născut un reprezentant distinct al neoplatonismului: Plotinos. El a susţinut caracterul imaterial al sufletului. La Platon, sufletul mai era ceva mişcător, ceva ce putea fi descompus în părţi; în filosofia lui Plotinos sufletul se transformă în acţiune “pură” . Atributul cel mai important este cel al unităţii sale. Sufletul însuşi alcătuieşte unitatea lumii. Învăţătura lui Plotinos - numită şi eustică - se amestecă cu argumentaţia logică.

Ideile şi le confrunta cu Aristotel, cu stoicii, cu atomiştii. Dacă apelează la aceleaşi categorii ca aceştia, cu care se demonstra viaţa sufleteasca, el o face doar ca să demonstreze cât de importante sunt acestea. Opune lor un un singur fapt, ales nu din domeniul vieţii şi a naturii, ci din domeniul vieţii sufleteşti: aptitudinea unităţii conştiinţei umane, de a se introspecta. ÎIntreaga sa conceptie s-a clăadit pe preamărirea unităţii constiinţei umane, care putea să-şi însuşească doar limitat toate categoriile ştiinţifice ale gândirii antice.

Dar la Plotin încă nu este vorba de o propriu-zisă conştiintă, de care psihologia modernă să fie direct interesată. Plotin a extras sufletul din lumea materiala, dar un suflet care nu avea încă nici o autonomie. Activitatea sufletească a fost îndreptată astfel: spre lumea minţii – proba ca sufletul nu se poate baza încă pe elemente autonome; spre lumea senzorială (incluzând şi corpul); spre sine. Primele două sunt moştenite de la Platon, a treia ii este proprie.

Când Plotin vorbeste de sufletul îndreptat spre sine, conduita psihică este considerată ca fiind spirituală la toate nivelele. Nu numai gândul “curat” este interpretat ca produs al sufletului spiritual, ci şi celelalte manifestări ale sale.

Sufletul , chiar si la nivelul senzaţiei, acţionează; mai mult, sufleteşte se trăieste ceva. În cazul amintirii, unde nu există o dependenta directă de exterior, în faţa sufletului se deschide un câmp larg de acţiune. Reamintirea nu se produduce sub influenţa unor factori forţaţi din exterior, ci sub acţiunea sufletului conştient. De aceea se poate să-ţi reaminteşti şi ceea ce nu a fost; de aceea sufletul îşi reaminteşte nu numai evenimentele care s-au întâmplat, ci ştie şi despre actele care tocmai se desfăşoară, fie ele senzoriale sau intelectuale, inclusiv propria acţiune. Desfăşurarea acţiunilor este completată de un sistem de reflectare, care dublează desfăşurarea şi creează o imagine despre aceasta. Forma aceasta de manifestare se numeşte fantezie. Aşadar nu este vorba despre gândire sau de alte funcţii ale sufletului, ci de imaginea tuturor celorlalte funcţii. Asadar, trebuie să recunoastem rolul lui Plotin în fundamentarea ulterioarelor conceptii introspectioniste.

5. TEORIILE PSIHOLOGICE ALE EVULUI MEDIU
Teoriile psihologice ale Evului Mediu: 1. Pardigma socială a evului mediu 2. Scolastica. 3. Sfântul Augustin: voluntarismul; conceptul de “experienţă interioară”. 3. Th. Aquino: Convertirea psihologiei aristoteliene în teologie; senzaţiile ca obiecte intenţionale. 4. Ideologia scolastică şi rangul manifestărilor sufleteşti. 5. Nominalismul scolastic – dicuţii privitoare la natura genrală a conceptelor; “briciul” lui Occan.

1. 
   Pardigma socială a evului mediu
   

Societatea feudală s-a clădit pe ruinele vechii socetăţi antice, în completarea căreia s-a impus un nou mod de gândire, un nou cadru cultural. Este relevant în acest sens că frământările sociale născute la sfârşitul epcii antice au făcut ca vechile oraşe antice aproape să dispară. Viaţa socială proprie cetăţile antice a fost preschimbată de o alta dominant rurală de la sate; veche ordine democratică a cetăţii, dominată de stăpânii de sclavi a fost preschimbată cu cea dintre feudali şi masa de ţărani analfabeţi. Erau raporturi sociale noi, necesare a fi consfimţite printr-o corespunzătoare nouă ordine statală necruţătoare. Au fost raporturi ce se doreau propovăduite şi reprezentate conştient la nivelul păturilor largi ale populaţiei, un mesaj ce a fost însuşit să fie dus la îndeplinire de biserică, o instituţie de stat anume cretă pentru asta. Instituţiei bisericii i-a fost investită să asimileze în structurile ei întreaga moştenire culturala antică, pentru a o reformula în spiritul noilor interese sociale, cu care să acţioneze asupra convingerilor păturilor tot mai largi de oameni. În aceste condiţii cunoaşterea naturii şi a omului a fost pur şi simplu neglijată. Ceea ce a făcut ca în locul preocupărilor de acest fel să se institue un interes marcant pentru viziunile mistice speculative. Cu acestea se vroiau explicate atât organismul cât şi sufletul.

Aşa se face că în noua epocă medievală interesul pentru cunoaşterea naturii şi a omului a slăbească considerabil. Căutarea determinismul şi cauzalităţii din natură şi despre om a înaintaşilor antici a fost de astă dată preschimbată şi coborâtă la nivelul conştiinţei şi a convingerilor evlaice, epuizată de explicaţiile realizate în termenii textelor de credinţă bisericeşti. Respectivele fenomene erau de acum produse ale conştiinţei, unde omul era despărţit de natură, sufletul lui era ridicat la înălţimea unei vieţi de apoi, a unei supra pământeşti, care se va continua în imaginara lume a zeilor şi sfinţilor. Noua mentalitate se raporta ordine oscială care se vroia impusă, una care urmărea ruperea omului de natură şi subordonarea acestuia feudalilor dominanţi. În acelaşi spirit au fost interpretate şi integrate cunoştinţele până atunci dobândite despre viaţa psihică. Sufletul dacă mai era acceptat ca un obiect de preocupare ideatică, el era considerat ca o realitate ambivalentă, adică: ca pe o esenţialitate cu care se completează corpul, unde acesta sălăşuieşte şi încetează la a se mai manifesta liber (a); ca dumnezeire, în care ipostază existenţială sufletului îi putea fi studiată înălţarea spre ceruri, aşa cum aceasta rea reprezentat în termenii textelor bisericeşti (b). În noul cadru social omul a încetat să mai existe ca sclav, de a cărui viaţă stăpânul său să poată dispune după voie. Acum el a devenit iobag, o fiinţă dumnezeiască, de care feudalul dispunea prin intermediului bisericii.

2. 
   Scolastica
   

Scolastica este expresia unei ordini ideologice, de interpretare şi explicare a fenomenelor naturale şi sociale din perspectivă teologică. S-a născut şi s-a consolidat în condiţiile în care în secolul al VIII-lea existau deja fundamentele filozofice şi psihologice proprii acestei teologii, o învăţătură cu cea mai mare răspândire în întreg ev mediu..În acord cu ideologia scolastică orice discurs raţional trebuia făcut în spiritul şi pus în slujba interpretării Sfintei Scripturi. Prin aceasta se urmărea întărirea noilor raporturi sociale dintre oameni, consolidarea raporturilor materiale dintre ei. Este totodată interesant de relevant că în cadrul acestei ideologii a interesul pentru abordarea problemelor proprii vieţii sufleteşti a renăscut. Dar nu oricum, ci doar ca o nevoie de ameliorare a mijloacelor de acţiune întru dumnezeire, ca un effort de depăşire a simplei comentări ţi interpretări a tectelor sfinte.

Aşa se face că şi subordonat ideologiei scolastice unii reprezentanţi să reuşescă să abordeze obiecti problemele sufleteşti şi să realizeze explicaţii interesante pentru trecutul preocupărilor de acest fel. Lor li se datoresc o serie de încercări reuşite de clasificare a tipologiilor spirituale: ca tipuri sensibile, volitive, neinduplecabile, etc. În fond cunoaşterea propriu–zisă a sufletului s-a preschimbat într-un continuu demers contructiv-speculativ. Când în final se ajungea la cunoaşterea fenomenelor sufleteşti, la descrierea şi explicarea lor ca fenomene naturale, se adopta soluţia dupliicitară, de subordonare la ordinea ideologică scolastică. Aceasta însemna efectuarea unui apel la intervenţia unor forte divine supranaturale, la acţiunea unor proprietăţi ascunse ale lucrurilor, la reprezentarea exisitenţei unei alte “naturi” etc. Astfel, acea manieră antică de gândire în acord cu care părţile diferite sau farâmiţate ale corpului continuă să trăiască pe mai departe – cum spuneau vechii greci, scolastic era explicate prin puterea potenţialului de multiplicare sufletească a trupului, care se actualizează într-un alt corp. Ori acest transfer subtil al fenomenului sufletesc psihic de pe tarâmul fiziologicului trupesc spre cel ideatic este de natură speculativă şi conţine în sine un fetiş. Aceasta conteză pe intervenţia decisivă a imaginaţiei naiv fanteziste a omului, a omului lipsit de cartee, în acord cu care se acceptă ca faptelor să li să poată substitui cuvinte şi unde din jonglarea cuvintelor să se poată reclădi cele necesare unei lumi suprapământeşti, ca loc de desăvârşire şi împlinre a nevoilor lumeşti ământene. În acest sens metodologia de gândire proprie ordinii scolastice a fost o pildă de excepţie pentru modul în care pot fi preschimbate faptele în idei, cum slujindu-se de logică cunoştinţele stiintifice despre adevăr se pot converti în realităţi verbal-mitologice. Şi totuşi, de o asemenea ordine scolastică societatea avea nevoie, şi multe secole de a rândul, de la naşterea şi perioada sa înfloritoare acest mod de gândireşi interpretare a fenomenlor naturale şi spirituale a dat roade, şi-a exercitat din plin influenţa asupra conştiinţei oamenilor, până în vremurile mult mai recenete.

În ceea ce priveşte gândirea psihologică, cu mijloacele admisibile acelor vremi, aceasta a reuşit evocarea unor legături dintre aptitudinile psihice şi funcţiile acestora, a reuşit alegerea unei noi terminologii necesare pentru descrierea unor secvenţe primare empirice ale acesteia. Fireşte, la o analiză mai atentă că reiese că metodologia scolasticii este departe de a fi una orginală, ea fiind extrasă şi ajunstată noilor vremuri de la neoplatonicieni. De asemenea, nu întâmplător, cel mai personificat autor din antichitate ajunge să fie Aristotel. Învăţătura sa a fost însă deformată: din gândirea aristotelică despre suflet a fost extirpat în mod trunchiat elementul vital, fără cel care putea asigura cauza cunoaşterii empirice. Aşa s-a făcut ca scolastica să lase la o parte interesul pentru cunoaşterea fenomenelor sufleteşti ca aparţinând naturii, să pună psuhologia alături de ştiinţele naturii.

3. SFÂNTUL AUGUSTIN (354 – 430 e.n.)

In multe privinţe învăţătura sa se aseamănă cu cea a lui Plotinos. A propovăduit cu fanatism caracterul spontan al psihicului, lipsa de materialitate, caracterul nenatural al acestuia. Voinţa, de exemplu, în accepţiunea sa nu putea fi ceva material şi natural.

3.1.Voluntarismul

Dacă în filozofia lui Plotin spiritul era ceva de natură intelectuală - care încorporează gradual datul cunoscut, în cea a lui Sfântului Augustin forţa dominantă îi revenea voinţei. Influenţele sale se manifestau în două direcţii: în acea de a conduce şi direcţiona acţiunile sufleteşti, dar şi de a le întoarce spre sine. Ca stăpân al corpului, mintea se foloseşte de corp în acord cu propria sa samavolnicie; la fel cum organele receptoare se folosesc de cele de mişcare pentru a face pe plac voinţei. Imaginea corpului la Sfântul Augustin, la fel ca la Plotinos, aminteşte de cea a lui Galenus. Aici mişcările nu depind de cauze externe; dacă depinde totuşi de simţuri, aceasta doar pentru că pot să le anticipe, unde senzaţia nu este cauza mişcării, ci doar ocazia pentru a se putea produce, pentru ca sufletul să se poată opună corpului în mişcare. Funcţionarea organelor de simt nu este hotărâtă de influenţele fizice externe, ci de modul în care mintea, ca acţiune unitară, poate să modeleze urmele lucrurilor. Aceasta modelare nu se face în raport şi prin recepţie, ci printr-un act voluntar, care se exprimă prin atenţie. Amintirea însăşi este rezultatul acţiunlor sufleteşti volitive. În acord cu conceptia lui Sf. Augustin drapelul oricărei cunoaşteri se află în sufletul dumnezeiesc ce pune în mişcare lucrurile. Însăşi ştiinţa nu este ceva ce se dobândeşte, ci ceva se extrage din suflet, cu aportul voinţei.