Istoria Psihologiei

3.2.Conceptul de experienţă interioară
Baza adevărului se află în experienţa interioară: sufletul se întoarce mereu spre sine şi, cu credinta cea mai deplină, intră în posesia propriilor acţiuni şi a produselor sale nevăzute. Deşi a fost teolog, Sfantul Augustin a prelucrat pentru psihologie o ordine aparte de argumentare, ordine care, după secole, va deveni fundamentul metodei introspectiei. Se va găsi la el sufletul ce acţionează independent de corp, dar care foloseşte corpul ca mijloc pentru asigurarea unităţii sufleteşti, ca autocontrol, unde experienţa interioara reprezintă cel mai fidel instrument de cunoastere. Învăţătura lui Sfântul Augustin în acest sens reprezintă o culme a indeterminismului.

4. THOMAS D’AQUINO (1225 – 1274)
Societatea europeană a secolului al XIII-lea s-a caracterizat prin puternice framântări sociale. Mişcărilor eretice tot mai numeroase li s-a opus un catolicism tot mai puternic. Aşa a luat naştere Inchizitia, ordinele sfinte ale dominicanilor şi franciscanilor, scopul acestora fiind acela de a proteja învaţăturile sfinte, să apere ordine socială feudală. Expresia acestor frământări, ca şi undamentarea filosofică şi teologică a ordinii sociale medievale a acelor vremi a fost făcută în scrierile lor de către Albert Manus şi Thoma D’Aquino. Acesta din urmă a devenit reprezentantul cel mai remarcabil şi împlinit al ordinii sociale scolastice medievale clasice.

1. 
   Convertirea psihologiei aristoteliene în teologie
   

Cea mai abilă reuşită de convertire a gândirii aristoteliene în teologie a fost realizat de tomismul filosofic al lui Thomas D’Aquino. Învăţătura sa a fost canonizată de biserica crestină catolică. Din întreaga filosofie lui Aristotel s-a păstrat doar forma externă. Neastâmpărul esenţei a fost extirpat.Totul din această filosofie a fost prelucrat în acord cu gândirea şi cu interesele teologiei. Aceasta avea ca obiect convertirea pe credinţa în Dumnezeu – care cuprindea în sine toate posbilele entităţi psihofiziologice şi mentale. Credinţa în “totul” dumnezeiesc era piatra unghiulară a întregii gândiri teologice, o gândire îndreptată împotriva sufletului sensibil, împotriva naşterii însăşi a acestui “tot” - identificat în persoana Domnului etc.

Thomas d’Aquino şi alţi scolastici catolici şi pe urmă ortodocşi au prelucrat teoria aristotelică despre suflet în acord cu propria lor viziune, luptând împotriva oricărei încercări de a conferi psihicului materialitate şi substanţialitate empirica. Tomismul psihologic a lui Thomas d’Aquino şi-a fixat în obiectiv explicarea naturii “experienţei interioare”. Conceptul începuse să-şi însuşeasca însemnele de reflectare conştientă. Modul omenesc de manifestare a sufletului încetează la a se reduce doar la intelect – ca la Aristotel, pentru a deveni un suflet conştient. Deşi conştientizarea aici se reduce doar la actul de gândire, al unui singur suflet omenesc în raport cu corpul său. Căcu suflete fără conştiinţă sunt doar plantele şi animalele. În ceea ce-l priveste pe om, toate actele sale, începând de la simţuri, au fost subordanate conştiintei, ceva ce în sistemul lui Aristotel nu avea nici un rost. De aici, de la nivelul conştiinţei, se puteau combate mai usor cauzalitatea şi substanţa naturală a psihicului.

Concepţia în acord cu care senzatia este o replică (o copie) a lucrurilor, una ce acţioneaza din exterior, a fost în final preluată şi de filosofia scolastică. În mecanismul reflectarii senzoriale, de clădire a replicilor (copiilor), un rol deosebit i-a fost acordat pneumei. Dar s-a presupus că pneuma îşi însuşeşte doar acele influenţe externe pe care sufletul le poate conştientiza. Aceasta teză a fost deja preluată de unul din reprezentanţii de frunte ai perioadei scolastice din sec. XII, unul numit Guilaume de Areches (1080 – 1154), un filosof aflat sub influenţa găndirii lui Democrit. Desigur, în cele din urmă, cunoaşterea senzorială ajunge să fie subiectivată. Astfel, subiectul simte nu în raport de obiectul reflectat, ci în raport de pneuma din interior, prin care reuşeşte să contemple lucrurile. În locul influenţei decisive a obiectului exterior în reflectare senzoriala, de acum importanţă dobândeşte un pneuma intern. Toate acestea când încă nu era constituită o reprezentare şi o formalizare propriu-zisă a ideii de conştiinţă.

Îndată ce sufletul a putut fi echivalat cu subiectul, cu purtătorul său, acesta a putut deveni ceva obiectivabil prin cunoastere. “Organismul – obiect” (aristotelian) se transformă în raport de conştiinta în (subiect)-obiect. Prin Thomas d’Aquino pentru prima dată schema aristotelica a raportului organism-mediu ajunge a se preschimbe cu un raport subiect-obiect. Prin avansarea raportului de cunoaştere subiect-obiect, peste planul raportului biopsihic, concepţia aristotelică devine reinterpretabilă. Sufletul, ca formă materială a corpului, devine şi se transformă din acest moment în ceva subiectiv, a cărui singură proprietate este aceea de a se putea conştientiza. Din lucrurile reale şi proprietăţile acestora nu mai rămâne altceva decât un trecut, care este un dat subiectiv. Ţelul urmărit de Thomas d’Aquino a fost delimitarea unui subiect pur, ca purtător al conştiintei, - şi nu un organism capabil de gândire. Acesta a fost punctul de plecare al ontolologiei sale. In sistemul lui Thomas D’Aquino, însăşi obiectul îşi pierde materialitatea şi devine altceva. Aceasta pentru că “asemănatul poate fi cunoscut doar de asemănător”. Ceea ce începe chiar de la senzaţii. Aristotel susţinea că senzaţia este ceva care se produce în raport cu prezenţa nemijlocită a obiectului, şi de nedespărţit de forma acestuia. La el nu era nevoie de nici un alt factor (ca cel de conştiinţă) pentru ca obiectul reflectat senzorial să devină ceva real şi adevărat. Din păcate, această ingenioasă demonstraţie a reflectării senzoriale nu a fost suficient înţeleasă de discipolii săi. Ea a fost rărstălmăcită diferit de scolastică, a fost adecvată mecanismelor “replicilor de imagine” ale lui Democrit: căci era mai uşor de imaginat o reflectare senzorială a formei decât ceva clădit pe substratul structural al corpului.

4.2. Intenţionalitatea senzaţiilor
Thomas d’Aquino a avut o contribuţie importantă în explicarea modului cum se produce subiectivizaea senzaţiilor, precum şi a replicilor (copiilor) reflectate prin pneuma ale acesteia. El a repudiat acea teorie a pneumei, în acord cu care senzaţia este un intermediar între factorii corporali şi cei din suflet. Rezultatul a fost că replicile senzoriale au devenit fenomene sufleteşti şi mai dematerializate. În cele din urmă, Thomas d’Aquino acostează la idealismul lui Platon. Dar, spre deosebire de acesta, nu conceptele sunt cele cărora le sunt conferite proprietăţi de substantializate, ci replicilor lor (copiilor) reflectate senzorial. Spre deosebire de neotomismul fenomenologic din psihologia actuală, T. d’Aquino postulează că aceste replici senzoriale se nasc nu ca rezultat al activităţii individuale, ci ca produs ales al conştiinţei, ca rezultat al intervenţiei sale intenţionale, prin care se actualizează.

Ori, dacă până şi replicile senzoriale au devenit ceva dependent de activitatea intenţională - deci sufleteasca, a devenit de acum foarte usoară extinderea perspective intenţionale şi asupra proceselor gândirii. Cu alte cuvinte, Thomas D’Aquino a făcut distinctie între replicile intenţionale senzoriale ( species sensibilitis ) şi replicile inteligente (species intelligibilis ). Sufletului omenesc i-au fost conferite însuşiri nedemne altor fiinţe pământeşti Astfel, fără prea mult efort, omul a ajuns un trimis sau un reprezentant dumnezeiesc al lucrurilor materiale. Prin această absolutizare a conştiintei lui s-a creat posibilitatea tomistă de a contrapune psihicul uman tutror celorlalte fiinţe, tuturor celorlate forme de activitate; pe care totodată s-o reprezinte ca pe o esenţă aflată deasupra lumii trupeşti comune.

4.3. O ordine ideologică medievală a manifestărilor sufleteşti

Psihologia tomista a evului mediu se evidentiaza, printre altele, prin faptul că a aşezat fenomenele sufleteşti într-o anume ordine progresivă, de la cele inferioare la cele superioare. Anumite fenomene isi aveau deja locul lor distinct. Sufletul este distinct împărţit în funcţie de cum se manifesta la plante, la animale, la om. În suflet îşi găsesc loc aptitudinile şi produsele acestuia – senzatia, percepţia, conceptele… Cele inferioare sunt subordonate celor superioare, în serviciul cărora se află. Toată această schemă este prelucrată de Thomas d’Aquino după Aristotel. În opinia tomiştilor, ideea de dezvoltare ajunge la a se epuiza de această schemă.

Analiza aristotelică a avut meritul de a fi introdus în psihologie ideea de evolutie. Tomismul asează însă în acest cadru o cu totul altă substantă, pe acea a ierarhiei existenţei sociale. O substituire proprie ideologiei epocii medievale. Ordinea progresivă a formelor a fost racordată la cea sociala. Valoarea existentială era conferită doar raporturilor de subordonare, celora care exclud ca diverse nivele să se compare unele cu altele.

In ceea ce priveste concepţia teologică a lui Thomas d’Aquino, aceasta vine în completarea gândirii aristotelice. După cum se stie, aşa zisa teologie aristotelică a fost doar un experiment pentru cunoaşterea particularităţilor şi determinismului lumii vii. Thomas d’Aquino, dimpotriva, oglindeşte în aceasta toate însemnele cognitive ale ideologiei societătii medievale. Canoanele sale de neclintit susţin că subordonatul există doar pentru plăcerea superiorului. Toata concepţia aristotelică asupra teologiei a fost transferata pe societate, cu iminentele completări legate de însuşirile introspective, proprii activităţii umane. Tomismul psihologic reprezintă modelul clasic al găndirii scolastice. Aceasta doar pe dinafară mai aminteşte de sistemul aristotelic asupra fenomenelor psihice, de fenomenele psihice clădite in acord cu experienţa individuală.

5. NOMINALISMUL
5.1.Dispute în jurul generalităţii conceptelor

Nominalismul a fost o expresie a unei tendinţe de natură materialistă, de gândire obiectivă a lumii materiale şi spiirtuale în epoca scolastică. Problema fundamentală a nominalismului a fost formulată în termenii lămuririi naturii a ceea ce este general în lucruri, a ceea ce este realitatea individuală în lucruri. Disputele erau deja aprinse în perioada scolastică timpurie a secolelor XII si XIII. Atunci s-au conturat 3 pozitii diferite:

a. a realiştilor - care susţineau că universaliile sau conceptele generale de toate felurile sunt ceva real ca esenţă şi ca formă;

2. 
   nominaliştii – care susţineau că universaliile reprezintă doar însemnele reflectate ale lucrurilor;
   
3. 
   conceptualismul – universaliile există nu în lumea externa, ci doar in conştiinta oamenilor, ca imagini reflectate, în forma conceptelor.
   

Thomas d’Aquino a încercat să-şi includă în sistem şi problema explicării naturii universaliilor. În acord cu opinia sa, universaliile nu erau transcedente, ci proprii lucrurilor. Un compromis care nu i-a mulţtumit pe nominalişsti, care îi atacau pe cei care nu aveau aceeaşsi păarere cu ei îin materia universaliilor. Mişscarea nominalistă a fost iniţiată în Anglia, iar nota medievală i-a fost data de raporturile ban-marfă, de apariţia meşteşugurilor şi de recunoaşterea oraşelor.

5.2. O reflectare senzorială semnificativă
Strâns legat de disputele filosofice dintre nominalişti şi realişti s-a conturat o mişcare cu însemnătate psihologică, pentru mecanismul actului de cunoastere. Nominaliştii au atacat teza în acord cu care noi intrăm în posesia lucrurilor doar cu ajutorul insuşirilor acestora desprinse de constiinţă. Ei au evidenţiat însemnătatea nu numai a imaginilor intelectuale, ci şi a celor senzoriale. Mai mult, ei au afirmat că imaginea senzorială este un însemn al lucrului reflectat, la fel cum fumul se leagă de foc, cum se leagă zâmbetul de bucurie şi de buna dispoziţie. Aceasta accepţiune, reprezentativă şi pentru Occan (1270 – 1347), care este autor al unei teorii a simbolurilor sau hieroglifelor imaginii senzoriale. Ea pleacă de la postulartul că toate corpurile se infleuenţează reciproc independent de conştiinţă, că acest lucru are la bază o cauzalitate reala ce nu trebuie transformată într-o cauzalitate ce ţine de intelect. Ori la Thomas d’Aquino imaginile reflectate erau preschimbate într-unele fictive, fiind private de cauzalitatea materială. Se poate întampla astfel când sufletul este despărţit de corp, când obiectul este trecut în câmpul vieţii interne, unde formele se aşează în acord cu actele intenţionale, adică direcţionate de conştiinţă.

În opozitie cu tomistii scolastici, Occan a respins procedeul introspectiv de echivalare a însemnătăţii lucrurilor, independent de constiintă. Opinia lui era ca între reflectarea senzorială şi lumea lucrurilor stau însemnele acestora. El repudiaza contribuţiile materialiştilor antici în explicarea reflectarii senzoriale.

5.3. Biciul lui Occan
Pentru depăşirea gândirii scolastice, un rol important i-a revenit “biciului” lui Occan. Ce spune aceasta? Ca acolo unde este posibil, să fie înlăturate fără cruţare însemnele (simbolurile) suplimentare; adică acolo unde şi cu mai puţtin se reflecta acelaşi lucru ca şi cu mai mult.
6. CRISTALIZAREA GÂNDIRII MECANICISTE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA
Cristalizarea gândirii mecaniciste (I): Francis Bacon, Galileo Galilei; Descartes: - descoperirea naturii reflexe a comportamentului; mecanismul reflex şi manifestările psihice; o “cibernetică” fără informaţie; conştiinţa ca singura esenţă; noua formă a introspecţiei; rolul spihicului în comportare; însemnătatea activităţii lui Descartes. Hobbes - legile psihice ca legi ale mecanicii; sufletul ca manifestare; extinderea principiului asociaţiei la nivelul gândirii; inteligenţa ca aparat de calcul; chibzuinţa ca expresie a voinţei.. Spinoza - monismul psihofizic; principiul asociaţiei; dorinţa ca esenţă a omului; cele tri grade de cunoaştere; dependenţa cunoaşterii sufletului de cea a corpului.

Teoriile psihologice ale secolului al XVII-lea (2). Baruch Spinoza: monismul psihofizic; peincipiul asociaţiei; teoria afectelor; esenţa omului este dorinţa; celetrei trepte ale cunoaşterii; cunoaşterea sufletului şi acţiunile corporale.John Locke: cele două izvoare ale experienţei; critica apriorismului, a gândirii ştiinţifice doar prin produsele experienţei; varianta empiristă aa introspecţiei; asociaţia de idei.

Începuturile cristalizării unui mod de gândire propriu-zis mecanicist a început să se producă când în epoca medievală se fac resimtite efectele sociale ale activităţilor productive, când se reuşise o acumulare relevantă de capital economic. A fost perioada unor profunde frământări sociale, când pe teritoriul Germaniei era declanşat un război civil, când în Anglia burghezia a reuşit să iasă victorioasă în confruntarea sa cu moşierii feudali. Încleştările sociale aproge de acest fel au obligat pe reprezentanţii ordinii sociale de tip feundal să facă paşi importanţi în a accepta şi de a se acomoda la o ordine socială de tip diferit, la una care se va numi de tip capitalist. Era ordinea în care noua apărută clasă de mijloc a dobândit o pondere tot mai importantă în definirea structurii comunităţilor omeneşti. Ori toate aceste fenomene sociale au creat necesarele condiţii pentru naşterea unui interes aparte pentru produselele progreselor cunoaşterii ştiintifice, care în acea perioadă urma ansamblul metamorfozelor sociale din ordinea socială, o tendinţă indisolubil legată de stringenta nevoie de depăşire mentală şi conceptuală a modului scolastic de de întelegere şi explicare a fenomenelor naturale si sociale. Momente distincte de importanţă decisivă în acest sens au reprezentat contributiile lui F. Bacon, ale lui G. Galilei, R. Descartes, B. Spinoza ş.a.

6.1. FRANCIS BACON (1561-1626)

Un gânditor care a servit cauza unei cunoaşteri ştiinţifice descriptive, una fundamentată pe rolul central al experienţei în cunoaşterea naturii şi a omului. Operele sale au fost clădite astfel ca să servească această cauză dintr-o perspectivă de gândire nouă, una opusă ordinii ideologice sclastice de până atunci, care de cele mai multe ori se epuiza într-o finalitate socială speculativă sterilă. Noile cunoştinţe cu care se înarma conştiinţa oamenilor erau destinate să dobândească o valoare şi o putere integrativă socială necunoscută înainte. Conceptual în locul lanţului silogistic deductiv riguros Bacon a aşezat metoda inductivă, o metodă cu nimic mai puţin riguroasă, dar al cărei concluzii permiteau compararea obiectivă a rezultatelor, făcea posibilă aprecierea obiectivă a rezultatelor experieneţei - o perspectivă de neimaginat pentru vechea gândire şi mentalitate scolastică.

Bacon a fost tot timpul convins că metoda propusă de el a inductiei serveşte cercetarea ştiinţifică, că aceasta are ca scop cunoaşterea mai profundă a fenomenelor naturale şi a celor sociale, că pe această bază diversitatea manifestărilor fenomenale din natură şi societate poate dobândi o finalitate cauzală deterministă. Descrierea metodologiei şi a mecansimului logic teoretic al întregului acest determinism inductiv nu a mai reuşit însă a-l desăvârşi în întregime, rămânând doar la nivelul unei ipoteze strălucitoare. Schiţa acestei ipoteze s-a dovidit a fi o rază zâmbitoare pentru ce va urma în domeniul cunoaşterii ştiinţifice a naturii şi a omului. A fost o perspectivă care pe toţi cei care luat cunoştinţă cu ea, îi făcea să gândească într-un fel cauzal nou, unul inconfundabil diferit. Se năştea modul mecanicist de înţelegere a determinismului din natură şi societate. .

6.2. GALILEO GALILEI (1564 -1642)

Un gânditor care a avut meritul să propună o ordine logică de gândire aparte. În accepţiunea sa ideile se pot valorifica doar pe calea reprezentării geometriei lor naturale. Ceea ce el a elaborat conceptual a fost o geometrie socială unitară, care a cuprins tot ceea ce putea intra în câmpul vizual al oricărui om. Cu deosebirea doar că, ceea ce este reprezentat ca un câmp geometric galileuian, nu este unul gol. Geometria sa nu poate fi despărţită de diversele tipuri de a influenţa legăturile logice dintre lucruri, de a recunoaşte mişcarea unora în raport cu altele, de a se roti unele după altele. Deci cuprinde toate posibilele evoluţii ale interinfluenţelor reciproce dintre lucruri, începând de la cele privitoare la experienţa apriorică despre ele şi până la experienta ce se dobândeşte în sensul cel mai larg (adică care se dobândeşte prin practica zilnici, şi deci nu cea neapărat ştiinţifică). În lumea şi natura geometrizată a lui Galilei au fost mereu prezente acţiunile practice inaparente ale omului, unele care veghează asupra adevărului influenţelor dintre lucruri.

Întrucât formele geometrice din natură apar independent de lumea senzorială - tocmai de aici provine avantajul cunoştinţelor matematice, raporturile de necesitate dintre ele nu sunt neapărat cauzale. Dar impulsionate de nevoile productive şi gospodăresti curente ale noilor vremi s-a creat posibilitatea ca prin noua gândire geometrică ele să poată fi gândite cauzal, în acord cu un nou mod de a reprezenta dinamica raporturilor dintre lucruri. Forţele sociale întărite ale acelor vremi cereau un astfel de cadru nou de cuprindere a acţiunilor omeneşti. Deoarece noile acţiuni manufacturiere nu mai puteau încăpea în gândirea anchilozată a perioadei scolastice. Determinismul mecanic al noului mod de gândire cerea o astfel de perspectivă geometrică.

Concepţia lui Galilei despre natură nu cuprinde în sine nici un element care să însemene ceva distinct pentru cunoaşterea psihologică. Şi cu toate acestea, când vorbea de sistemul în care se mişcă corpurile, ordinea sa geometrică a admis existenţa unei realităţi a culorilor, a tonurilor, a mirosurilor. Este adevărat, el spune că este doar secundară şi se raportează direct la organele de simţ. Desigur, în descrerea şi clasificarea acestei realităţi se poate identifia chiar un simptomatic antipsihologism. Fautl că această realitate a fost detaşată ca distinctă a avut însă a avut o însemnătate deosebită nu numai pentru dezvoltarea ulterioara a ştiinţelor naturii, dar şi pentru ulterioara naştere şi dezvoltare a ştiintei psihologiei. Cu deosebire pentru faptul că din această realitate a fost eliminat credo-ul teologic. Tocmai pe acesta îl înfruntă gândirea geometrică, care face ca raporturile despre şi dintre lucruri sa poată fi gândite altfel, într-un fel cauzal. Şi aceasta independent dacă în acele lucruri există sau nu viaţă. Cu această perspectivă de gândire se postulează că la baza schimbării raporturilor dintre corpuri nu se pot afla decât influenţele pe care acestea le suportă acţiunea unorlucruri asupra acelorlalte. O viziune care zădărniceşte determinsimul dominant al influenţelor subordonate sentimental la “scopul” sau de “forma” acţiunii dobândite prin gândirea aristotelică. Aparent deci doar antipsihologică, noua perspectivă geometrică de gândire deschide drumul spre o interpretarea mecanică diferită a vieţii sufleteşti, spre cea realizată în termenii reflexelor, al instinctelor, al asociatiilor…, una diferită de cea a raţiunii severe al credintei. O perspectiva care schimbă şi modul de întelegere şi de interpretare a fenomenelor naturii şi ale societaţii omeneşti

6.3. RENE DESCARTES (1596-1650)

A fost fondatorul noii filozofii mecaniiciste, care a elaborat o nouă perspectivă de gândire în ştiinţele naturii. A elaborat o filozofie dualistă, unde materia si gândirea sunt de rang egal; considerate ca substanţe independente şi pe care doar dumnezeirea le poate uni. Un dualism pe deplin justificabil în sistemul social istoric al acelor vremi, al intereselor ambivalente scolastic medievale a vechii ideologii si a celor noi izvorâte din necesitatea gândirii lucrurilor din perspectiva dinamicii unor activitati productive cu acumulare de capital. În această gândire se disting câteva trăsături distincte.

1. 
   Descoperirea suportului mecanic reflex al activităţii psihice.
   

Cunoaşterea psihologică găseşte în Descartes pe părintele său mecanicist prin descoperirea suportului mecanic reflex al activităţii psihice. În plus, metodologic el a contrbuit la preschimbarea vechii concepţii despre suflet într-una despre conştiinţă.

Descoperirea categoriei de reflex a fost pregătită anterior de două alte orientări investigative încrucişate. Pe de o parte, studiul experimental al organismelor vii a creat premizele descoperirii că sistemul viu este unul auto-reglat. O orientare susţinută de rezultatele lui Harley în domeniul descoperirii mecanismului circulaţiei sanguine. Pe de alta parte, s-a distins deja acea concepţie generală, în acord cu care înţelegerea evoluţiei vieţii, a comportamentelor vieţuitoarelor putea fi reductibilă la unele modele de explicare mecanice. Descartes s-a sprijinit nu numai pe mecanica lui Galilei, ci şi pe cea tehnică a vremii, pe cele ce i s-au oferit deja de creaţiile meşterite în acea epocă.

Modul reflex de comportare al fiinţelor a fost imaginat din aceaşi perspectivă din care Harley a descris mecanismul de circulaţie sanguin. Cu deosebirea că nivelul cunostintelor despre funcţionare a sistemului nervos al acelor vremi era unul care încă nu se putea compara cu cel detinut asupra circulaţiei sanguine.

Psiho-fiziologia lui Descartes depăşeşte deci perspectiva de gândire a lui Harley. Acesta încetează la a se reduce doar la considerarea rezultatele influenţei unor cauze interne organice, de astă dată psihicul fiind raportat la ansamblul influnţelor externe asupra comportamentului. Un mod de gândire ce contrazice perspectiva aristotelică, în acord cu care sufletul se afla la baza vieţii, susţinând că funcţionarea aparatelor organismului sunt suficiente pentru a deosebi viul de neviu. Iar dacă funcţionarea organismului încetează, aceasta se întâmplă nu pentru ca sufletul ar fi părăsit corpul, ci pentru că o anumită parte principala a corpului s-a deteriorat întratât, în cât nu mai poate asigura funcţionarea organismului în ansamblul său.

6.3.2. Mecanismul reflex şi fenomenele psihice.

Prin descoperirea caracterului reflex al activităţii vietuitoarelor Descartes a ajuns să distingă nu numai o cale pertinetă pentru studierea mecanismului nervos şi muscular al mişcării, ci să şi formuleze un principiu fundamental de funcţionare al psihicului. Astfel el a încercat să demonstreze că nu sufletul este cel care pune în funcţiune mecanismlele diverse ale corpului, ci faptul că sfera largă de manifestare a fenomenelor sufletesti psihice - simturile, reprezentarile sentimentele – sunt o rezultantă a funcţionării acestor mecansime organice. Mai mult, acestea stau la baza atât a simplelor acte neuro-motorii, ci şi a activităţii psihice în întreaga ei complexitate.

Actiunea agenţtilor stimulatori externi asupra organismului este mediată de sistemul nervos. Pe această cale “spiritele acţiunilor externe” pot să ajungă în creier; cu acest punct de plecare se dezvoltă răspunsuri neuro-musculare pe de o parte şi altele psihice, adică senzaţii, reprezentări şi sentimente, pe de alta parte.

Descartes şi-a propus în obiectiv descrierea mecanismelor care intră în funcţiune atunci când avem o senzaţie, o emoţie… Iar aceste mecanisme ale producerii respectivelor stări psihice, în concepţia sa, pot fi investigate şi intepretate ca şi cum ele ar fi total neînsufleţite, ca şi cum ele ar acţiona asemenea unor automate. Mestecatul, bătăile inimii, creşterea membrelor, respiraţia, starea de veghe somnul etc, toate funcţionează asemena unui ceas sau alte mecanisme prevăzute cu contragreutate.

6.2.3. Pentru o “cibernetică” fără informaţie

Gândirea carteziană reprezintă o primă încercare de concepere a viului dintr-o perspectivă sistemică, asemenea unui sistem cu reglare automată. Din această perspectivă a fost abordată explicarea funcţionării sistemului nervos. O încercare ce corespunde întru totul perspectivei din care viitoarea ştiinţă a ciberneticii şi-a propus să abordeze studiul fenomenelor naturale şi a celor sociale. Pentru că ceea ce Descartses a imaginat ca fiind necesar pentru explicarea modului de functionare a sistemului nervos este cibernetică în toata regula. O cibernetică însă din care lipseşte elementul informaţional. Un element totuşi dispensabil, în condţiile în care funcţionarea respectivelor mecanisme nici nu are nevoie de acest elelement informaţional. Pentru că în raportearea reflexă la mediul înconjurător elementul informaţional aici poate să lipsească, precum el lipseşte şi atunci când lumina este pusă a se reflecta pe o suprafaţă strălucitoare.

De altel, la origine termenul de reflex însemna o reflectare - deci o reîntoarecere – a “spiritelor vietii” de pe suprafata creierului acolo de unde au plecat. Numai că din perspectiva sa de gândire o asemenea reflectare - reprezentativă pentru manifestarea vieţii psihice - ajunge la a se rupe de actul propriu-zis de cunoaştere, o rupere pe care gândirea scolastică a bătătorit-o pentru secole. Întrucât tocmai cunoaşterea reprezintă esenţa vieţii psihice, pe care nu poate să-şi permită a o lepăda pur şi simplu.

6.2.4. Conştiinţa ca esenţă singulară.
În acord cu teoria carteziană elaborată funcţia cunoasterii este înmânată conştiintei - şi nu relaţiilor naturale ale corpului organic cu mediu înconjurător. Căci doar conştiinţa a fost considerată ca putându-se îndrepta acţiunea spre o esentialitate, redusă din păcate la el doar la nivelul entităţilor subiective individuale. Cunoaşterea obiectivă avea raţiune de existenţă doar în măsura în care aceasta era propriu-zis trăită subiectiv ca senzatie, reprezentare şi gândire. Se transforma astfel în ceva transcendent, aflat în afara structurii obiective a acţiunii. Adică, acţiunile umane sunt despicate în acord cu două principii distincte: cel al corpului - capabil doar de mişcări; şi la cel al conştiintei - capabil de gândire. În acest fel s-a născut concepţia dualistă; una care însă se deosebeşte net de forma ei anterioară antică.

5. 
   Psihofizica lui Descartes
   

Caracteristica distinctă a dualismului cartezian constă în însemnătatea diferită dată conceptelor de “corp” şi “suflet”. Corpul de astă dată înseamnă un sistem care funcţionează pe baza legilor mecanicii şi a automatismelor. Organismul ajunge a fi considerat asemenea oricărui corp neînsufleţit. Punerea în funcţiune a acestuia nu mai este înmânată sufletului - care se produce diferit după cum corpul în cauză este viu sau neviu. Important este că Descartes pentru prima dată a arătat că întreaga acţiune nu are nevoie de suflet ca de un principiu explicativ - indiferent de cum sufletul ajunge conceput materialist sau idealist. Ca să se pună în funcţiune corpul viu are nevoie de o construcţie materială, de o dinamică apate şi nu de un impuls ce acţionează din afară.

Ajunge astfel formulată în noi termeni influenţa reciprocă dintre corp şi suflet: unde deşi cele două substanţe sunt distincte, ele sunt capabile de a se închide autonom în sine, între ele existând o inter-relaţie reciprocă, una ce poate fi abordată pe cale empirică.

5. 
   Principiul reformulat al intrsopecţiei.
   

Sufletului Descartes i-a recunoscut doar o singura proprietate: aceea de a fi observat nemijlocit. Iar ceea ce ajunge astfel observat, înseamnă că poate fi şi gândit. În acest fel, metodologic sunt puse în aceaşi ordine de a putea fi “gândite” nu numai senzaţiile, dar şi actele inteligente, actele reprezentate, cele sentimentele. Un procedeu prin care se suspendă divizarea anterioară dintre sufletul rational şi cel senzitiv. Aici unitatea sufletească a fost asigurată cu ajutorul refelctării conştiente, a autocontrolului conştiinţei, în faţa căruia orice fenomen avea însemnătate echivalentă. Adică toate fenomenele puteau fi considerate ca putând fi produse ale reflexiei, de a deveni obiect al observatiei subiectului, al unui obervator subiectiv de formaţie ancestrală. O acceptiune asupra introspectiei eliberată de metafizica “experienţei interne” din teologia lui Plotinos şi Sf. Augustin.

În acord cu concepţia lui Plotinos şi Sf. Augustin omul îşi îndreaptă privirea spre “interiorul” vieţii sale sufeteşti - introspectiv - doar pentru a intra în legătură cu esenţa supremă, ca singura realitate cerească adevărată. În filozofia lui Descartes obiectul introspectiei devine atât de comuna gîndire personală. În consecinţă, omul se poate îndoi de orice - inclusiv de ceea ce-i acesta natural şi supra-natural, dar de nici o îndoială nu poate fi suspectată judecata lui de fel de a gândi: adică postulatul ”eu gândesc”.

Recunoaşterea posibilităţii de a gândi obligă cu necesitate la recunoaşterea existenţei şi a unui purtător al acestei gândiri. Adică cogito ergo sum.

Cu acest punct de plecare Descartes a demonstrat şi existenţa dumnezeirii. A făcut-o însă doar după ce a demonstrat existenţa subiectului gânditor. Care tocmai pentru că gândeste, se institue ca o esenţă independentă - în unitatea sa cu natura şi cu dumnezeirea, pentru a da formă cunoaşterii, pentru a o face credibilă. Desigur, o asemenea credinţă supremă putea fi conferita doar unui om apartinând societăţii, unuia care recunoaşte această valoare măreaţă a sa pentru viaţa lui individuală. Ceea ce reprezintă un admirabil compromis făcut teologiei.

Reuşind totuşi esentializarea într-atât a constiintei, Descartes a deschis câmpul abordarii cauzale a fenomenleor psihice; a deschis calea spre studiul introspectiv al constiintei.

5. 
   Cunoaşterea psihicului în raport cu corpul.
   

Învăţăturii lui Descartes i se datorează posibilitatea metodologică de a considera funcţionarea vieţii psihice după principiul unor mecanisme similare cu cele care răspund de funcţionarea corpului. Această contribuţie înboitoare s-a dovedit genială atât pentru cunoaşterea fizioligică, cât si pentru cea psihologică. În consecinţă, comportamentul uman a fost considerat şi gândit în acord cu acelaşi principiu mecanic ca şi cel care guvernează comprtamentul animal. În ceea ce priveste locul psihicului în această intracţiune, Descartes a ajuns la următoarele constatări:

1. 
   Mişcările cauzate de inflenţa acţiunii fizice a “spiritelor vieţii” dau naştere şi senzaţiilor. Senzaţiile sunt expresia schimbărilor ce au loc în corp, fiind deci materiale. Urmele influenţelor externe exercitate aupra corpului se asociază într-o anume ordine, şi se constitue în anume forme în creier, unde fiecare element în parte este capabil, ca într-o instanţă ulterioară să reactualizeze alte elmente. Pe această cale s-a născut procesualitatea căreia i s-a dat denumirea de asociaţie. Totul se produce în acord cu principiul cauzal al mecanicii. Forţa perspectivei de gândire astfel născute constă în faptul că fenomenele sufleteşti sunt considerate fiind cu nimic diferit de celelalte fenomene naturale şi materiale, ca fiind născute ca rezultat al acţiunii inflenţelor externe din mediu.
   
2. 
   Slăbiciunile pe care i le va sesiza ulterior cunoasterea ştiintifica constă în: a considera viaţa psihică ca fiind epifenomenală, ca fiind mereu o rezultantă şi nu ca fiind cauzată de infleuenţele externe(1); s-a împărtăşit opinia ca nu obiectul este cel care a cauzat percepera, ci inflenţa pe care acesta a exercitat-o asupra conştiinţei reflectării obiectului respectiv. Organismul deci este expresia ordinii mecanice universale, unde însă psihicul nu poate fi considerat ca un simplu corelat al acestuia. Avea în acest sens un detrmnat incontestabil în structura nervoasă.
   
3. 
   Descartes a aşezat într-o categorie aparte actele care privesc comportamentul sau viaţa psihică - ca raportare directă la corp. Din această categorie fac parte stările sentimentale. Acestea se află sub directa inflenţă a structurilor corporale, fiind totdată dependente de influentele externe. Ceea ce suferă corpul sub influenţa agenţilor externi este ceva diferi de “suferinţele” sufleteşti, care se nasc sub influenţele stărilor interne, a căror ordine este direcţionată de necesitatea asigurării autoîntreţinerii sale. Deoarece suferintele “învaţă sufletul ca să dorească ce natural este util şi să nu-şi schimbe această dorinţă”, o gândire în acord cu care psihicul se transforma implicit într-un veritabil principiu cauzal al corpului. O perspectiva de abordare mouă a fenomenelor sufleteşti, a celor ce privesc suferinţa, una care corespunde perspectivei metodologice proprii ştiinţelor naturii. Căci cu acest punct de plecare se deschide cale spre abordarea unor suferinţi superioare, la curiozitate, la iubire, la dorinţă, la bucurie, supărare etc. Astfel afectele şi sentimentele, stările de conştiinta ajung obiect de cunoaştere pentru ştiinţele naturii.
   
4. 
   În sfârsit, există acte psihice care atunci când sunt anagajate, dau naştere la cunoştinţe adevărate despre lume, adică dau informaţii cu privire la reglarea mişcărilor corporale. De actele de acest fel răspunde gândirea, ca fiind un un proces psihic înăscut, independent de experienţa şi voinţa omului. Este posibil acest lucru datorat propritetăţii sale substanţiale independente, care pe căi tainice ajunge la a se putea asocia cu substanta matrialăa, în epifiză.
   

7. SPINOZA Baruch (1632-1677)

În secolul al XVII-lea centrul filozofiei progresiste se afla în Olanda. Războiul civil a învins aici mai înainte decât în Anglia. Ordinea rezultata a permis dezvoltarea rapidă a culturii şi a ştiinţelor. Un reprezentant distinct al creaţiei spirituale ale acestor vremuri a fost Spinoza.

Spinoza a cunoscut în întregime şi împărtăşit gândirea carteziană, căreia în plus i-a corectat dualismul. În acord cu el sufletul nu este o esenţă independentă de corp, ci una care rezultă din multitudinea caracterelor corporale şi ale lucrurilor. Lucrurile sunt reprezentate de idei. Pentru că ideile nu se văd, aceasta nu înseamnă că sunt asemenea unor fntome. Deoarece ideile sunt la fel de reale pe cât sunt şi senzaţiile. În acord cu Spinoza, dimensiunea fenomenală a naturii este infinită şi are două proprietăţi mai importante: întinderea şi gândirea.

7.1. Monismul psihofizic spinozian
Prin declararea celor două proprietăţi de nedespărţit ale naturii - a întinderii şi a gândirii - Spinoza reuşeşte să dea o nouă soluţie problemelor psihifizicii. Adică, spune el, “nici corpul nu poate determina sufletul să gândească, si nici sufletul corpul să se miste sau să se odihnească, şi la nimic altceva”. Se postulează astfel o autonomie şi o independenţă a corpului în raprt cu sufletul, chiar o respingere a inter-influenţei reciproce corp-suflet. Ceea ce este făcut potrivnic modelului mecanic cartezian, unde determinismul reflex al voinţei este redus la cel al corpului. El spune că este falsă acea concepţie, în acord cu care corpul se mişcă sau se odihneşte în funcţie de ce semne primeşte de la suflet. Premizele acestei concepţii se află în necunoaşterea de ce este capabil corpul, atunci când acesta “acţionează pur şi simplu în acord legile naturale, când corpul este capabil să cuprindă întreaga natură”. O soluţie de înlăturare a credinţei false, în acord cu care sufletului îi sunt conferinte atribute de directionare voluntară auto-determinată a corpului, o tendinţă provenind din necunoaşterea posibilităţilor reale ale corpului. Motiv pentru ca Spinoza să nu recunoască nici faptul că corpul ar putea printr-un fel face ca sufletul să gândească.

Dar ce l-a determinat pe Spinoza să ajungă la o asemenea concluzie? Faptul ca “toate atributele unei substante trebuie extrase din aceasta”, şi nu invers. Fapt adevărat în ceea ce priveste atributele lucrurilor; adevărat şi în ceea ce priveşte diversele modusuri de manifestarea ale acestor atribute. Căci unele modusuri nu pot să includă modusurile altor atribute. De aici însă s-a tras eronat concluzia ca fenomenele sufletesti nu vor dobândi o determinare proprie în raport cu cele corporale. Desigur, s-au găsit repede adepţi care să întrevadă aici la Spinoza un dualism caracteristic, dar care însă lui i-a fost mereu străin. Căci pentru el sufletul este un fel de lucru gânditor (res cogitans), echivalent cu corpul, care aparţine naturii asemenea lucrurilor. La baza sufletului şi a corpului se află aceleaşi cauze determinante. Cum ar putea să acţioneze una asupra alteia cauzal potrivnic ?

În postulatul al şaptelea, din partea a doua a “Eticii” lui Spinoza, se spune că “ordinea reprezentărilor şi a legăturii dintre lucruri este aceaşi cu cea a lucrurilor şi a legăturilor acestora”. Aceasta echivalenţă se păstrează ca un atribut al naturii, fie că aceasta că aceste se referă la atributul întinderii, fie la cel al gândirii. În aceasta consta esenţa monismului psihofizic al lui Spinoza.

7.2. Principiul asociatiei
Fenomenele psihice au fost descrise ca expresie a relatiilor materiale reciproce dintre corpul uman cu obiectele din jur. Mişcările rezultate ale corpului sunt recepţionate ca percepţii, unde efectele acţiunii diferitelor obiecte generează afecte şi fundamentează intervenţia memoriei. Iar acestea “nu sunt altceva decât relaţiile dintre diferite reprezentări, care cuprind în ele raporturile dintre lucrurile aflate în afara corpului omenesc, dar care în suflet îsi găsesc locul doar în acord cu ordinea afectivă a corpului omenesc”.

Spinoza formulează principiul asociaţiei în termenii următori: “dacă corpul omenesc a fost afectat odată sau de mai multe ori de alte corpuri, şi dacă ulterior sufletul îşi imagineaza pe unul dintre aceste corpuri, îndată îşi va reaminti şi de celelate”. Legea a fost explicată pe baza unui principiu cauzal, adică, cel care spune cum ia naştere mişcarea gândurilor dependent de ceea ce corpul a trăit într-o instanţă anterioară.

7.3. Teoria afectelor (a pornirilor)
Teza lui Spinoza în acord cu care corpul nu poate pune sufletul pe gânduri în cazul asociaţiei îsi pierde sensul. De fapt, prea bună n-a fost ea nici macar pentru a explica una din temele preferate ale lui Spinoza, adică pe cea privitoare la teoria sa a pornirilor, a afectelor sau a suferinţelor. Prin pornire sau afect Spinoza înţelegea o stare de afectivitate, una capabilă să mărească sau să micşoreze disponibilitatea pentru acţiune.

Din perspectiva lui Spinoza corpul reprezintă un sistem dinamic, în sensul că este capabil ca, în cursul transformărilor pe care le suportă, să se transforme în ceva mai perfect sau invers. Ceea ce se întâmplă la nivelul sufletului nu numai că reflectă o asemenea desfăşurare dinamică, dar şi contribuie activ în demers. Adică, afectul dacă există, acesta se află în serviciul corpului: se străduieste să amelioreze rezultatele acţiunilor sau le frânează eficienţa acţiunilor omului.

7.4. Esenta omului este dorinţa

Spinoza a eliminat din sistemul său forţa independentă a voinţei, spunând că aceasta se confundă cu inteligenţa; iar voinţa de libertate este pur şi simplu iluzia repetării cauzalităţii scopurilor. În locul voinţei spontane, rezultate din conştiinţă el a aşeazat dorinţa, care nu-i altceva decât esenta omului.

Dorinţa reprezintă un fenomen psihofiziologic. Ceea ce-i gândit conştient - adică ceea ce-i este dat subiectului introspectiv, acel lucru nu poate fi esenţa şi punct de plecare pentru forţele acţiunilor umane. Prioritate în faţa acestora o au cele independente de conştiinţă cu obiectivitate psiho-corporala şi care este dorinţa.

Ori o asemenea considerare obiectivă a acţiunilor umane face posibilă studierea senzaţiilor cu o precizie cu care sunt studiate liniile geometrice. Alături de dorinţă se află două alte stări afective: bucuria satisfacţiei şi tristetea nesatisfactiei. Prima măreşte, iar cea de a doua are efectul de diminuare a efetelor acţiunilor umane. Toate senzaţiile reprezintă variaţii a celor trei porniri menţionate.

7.5. Cele trei trepte ale cunoaşterii

În metodologia sa, Spinoza a fost un raţionalist mai riguros chiar decât Descartes. Un asemenea raţionalism extrem îşi pune pecetea asupra învăţăturii lui asupra aptitudinilor de cunoaştere. Generalizarea izvorâtă şi fondată pe experienţa senzorială o consideră fragilă şi nesigură; aceasta reprezintă treapta cea mai joasă a cunoaşterii. Pe cea de a doua treaptă se află raţionalismul discursiv, cum ar fi cunoaşterea geometrică sau psihologia generală. Pe trapta superioară şi mai sigură a cunosaterii se află ştiinţa intuitivă (scientia intuitiva).

Dintre aceste trei niveluri, doar primul este caracteristic pentru mecanismul de funcţionare a raportului monist spirit-corp. Celelalte doua niveluri nu mai pot fi explicate pe baza acestui model. O carenţă admisă de etica burgheză, interesată de tot ceea ce ameliorează posibilitatile de acţiune umană.

7.6. Dependenţa cunoasterii sufleteşti de acţiunile corporale
Până la capăt a sustinut că activitatea corporală este cea care determină sufletul: prea puţine lucruri se pt face cu corpul copiilor sau tinerilor - care este dependent de acţiunea unor factori externi. Aceste corpuri ştiu prea puţin despre sine, despre Dumnezeu şi despre lucruri. Dimpotrivă, corpul adulţilor este bun pentru felurite foloase, la aceştia sufletul cunoaste multe despre sine, despre Dumnezeu şi despre lucruri. De aceea în viaţă prezentă, corpul copiilor trebuie să se transforme în ceva care sa fie bun la tot mai multe lucruri, inclusiv la a-şi cunoaşte sufletul ca parte a corpului. O viziune care deja neagă ideologia scolastică.
8. LOCKE John (1632-1704)

Odată cu noilor relatii medievale schimbate de întărirea drepturilor clasei de mijloc a meşterşugarilor s-au adunat noi forţe aşezate sub drapelul empirismului baconnian. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea ideologul distinctal acelei perioade a ajuns John Lock, cu rol decisiv în fundamentarea spirituală a puterii burgheze monarhice din Anglia. A fost expresia disponibilităţii burgheziei engleze predispuse la compromisuri pe plan ideologic şi existenţial cu vechile suprastructuri ale scolasticii.

8.1. Cele două izvoare ale experienţei
Deja din plecare sistemul lui Locke a purtat nota duplicităţii asupra experienţei. El a sustinut că toată ştiinţa noastră se bazează pe experienţă; iar în cele din urmă, tot aici îsi are izvoarele sale. Dar ce este luarea în experienţă ? În acord cu Locke aceasta are două principale izvoare: simţurile şi reflexia. Cea din urmă reprezintă observarea internă a acţiunilor ideatice ce au loc pe planul minţii. Adică experienţa cuprinde în mod egal lucrurile reflectate senzorial, ca şi procesele sufleteşti trăite. Cu punct de plecare din cele două izvoare, oamenii îşi extrag ideile, care întodeauna le indică “ceea ce omul gândeşte, orice ar fi obiectul gândirii”.

Punctul de plecare al înţelegerii inteligente se află în simturi şi în cele mai simple idei reflectate. “Pe din afară, oamenii ajung în posesia a mai multe sau mai puţine idei, în măsura în care lucrurile, cu care vin in contact sunt mai mult sau mai putin schimbătoare”; pe dinănutru, de măsura în care mental ele sunt obiect de prelucrare ideatica”. Dar în cursul evoluţiei individuale, simplele idei senzoriale le devansează pe cele reflexive; atenţia este fixată întodeauna la început pe lumea externă; ulterior ea se centrează pe ce este în interior.

Din simplele idei se nasc ulterior cele complexe. Acest lucru are loc în cursul evoluţiei individuale, de acumulare mentală a numeroase idei. Realitatea ajunge să fie reflectă doar în măsura în care, ca rezultat al unor eforturi individuale, se dobândesc cunoştinţe asupra acesteia.

În acord cu opiniile congenerilor săi, Locke a fost cel care s-a dovedit a fi adversarul cel mai aprig al metafizicii carteziene. A arătat în acest sens că în mintea noastră nu poate exista nimic prefăcut, vre-o idee sau principiu înăscut.

8.2.Critica apriorismului- gândirea stiinţei prin experienţă
Critica vehementă a ideilor înăscute a abătut atenţia de la înrudirea internă şi de fond a concepţiei lui Locke cu cea a lui Descartes. Ambele perspective s-au clădit pe postulatul în acord cu care obiectul întelegerii se află nu în lucrurile externe ci în ideile din noi; nu pot exista gânduri de vre-un fel (reprezentări imaginare etc) fără ca despre ele omul să nu ştie. Gândirea este, în sensul cel mai larg al lui Descartes echivalentă cu aptitudinea, spre a o putea contempla, spre a o putea imagina pe dinăuntru.

În fond, “ideea” lockeniană este echivalenta cu “gândirea” carteziană; fiecare vede altfel însă cum acestea îsi găsesc locul în suflet. Descartes a dat un răspuns afirmativ, spunând că adevărurile matematice şi metafizice nu pot fi niciodată reductibile la senzaţii; Locke, dimpotrivă, fata de această problemă opiniază că cunoştinţele apriorice nu există iar ceea ce este astfel considerat, nu-i decât produsul experientei.

8.3. Varianta empiristă a introspecţiei
Cei doi autori, Descartes şi Locke au dat aceaşi interpretare alcătuirii structurale a conştiinţei. De la Descartes, Locke a prealuat postulatul în acord cu care “conştiinţa este observarea a ceea ce se întâmpla în interiorul minţii” - ceea ce este, fapt, exact formula introspectiei. Prin ea este negat nu adevărul lumii externe, ci legătura nemijlocită a conştiinţei cu această lume. Din această perspectivă de gândire, conştiinţa se sfărâmă pe prispa sufletului, unde conştiinţa va avea darul de a evoca doar momentul acestei sfărâmări.

8.5. Asociaţia de idei
Concepţia generală a lui Locke a a fost aceea în acord cu care conştiinţa se dezvoltă şi se edifică din părticelele de experienţă. Aceasta va deveni ulterior un instrument de lucru al psihologiei asociationiste. Tocmai de aceea Locke este considerat un precursor al acestei psihologii, deşi el n-a adus contribuţii propriu-zise în raport cu Descartes sau Spinoza; decât aceea de a fi introdus această denumire de “asociaţie de idei”.

Din p.d.v. al ştiinţelor naturii era contraindicat de a se ajunge la o asemeena concluzie, ca înţelegerea inteligentă se fie reductibilă şi realizabilă doar prin descompunere ideilor în complexitatea lor. Mai trebuia demonstrat şi cum anume acest lucru se întâmplă. Locke în acest sens vorbeşte de un determinism bivalent. Adică, alături de forţele ce acţioneaza din exterior asupra organismului, sunt admişi şi invocaţi şi unii factori ideatici interni ai conştiinţei.

Pentru zugrăvirea mişcării ideilor Locke se foloseşte de un factor complementar: asociatia. Cu ajutorul acestuia, o anumită categorie de fenomene trec din sfera acţiunilor spontane, în cea a mecanismelor corporale. Toate acestea cu ajutorul spirtelor vieţii, care odată pornite, cu paşii lor cunoscuţi se continuă fără oprire. Însă aceste idei asociative ajung a se contrapune legăturilor născute prin folosirtea raţiunii, rolul acestora în ansamblul vieţii sufletesşii fiind considerat unul periculos. De aceea, le-a considerat chiar ca pe o sursa a înşelării, apelând la pedagogi şi la politicieni ca, în numele raţiunii să se împotrivească asociaţiilor de idei. Numai că asociaţia si-a dobândit între timp în sistemul gândirii psihologice un loc statornic pentru încă două sute de ani.