Istoria Psihologiei
EMPIRISMUL ŞI ASOCIAŢIONISMUL PSIHOLOGIC AL SEC. AL XVIII-LEA
Yüklə 391,55 Kb.
|
EMPIRISMUL ŞI ASOCIAŢIONISMUL PSIHOLOGIC AL SEC. AL XVIII-LEAEmpirismul şi asociaţionsimul psiholgiei sec. al XVIII-lea. Hartley - izvoare sale teoretice; paralelismul psihic şi nervos; învingerea introspecţiei; legătura dintre senzorialitate şi activitatea musculară; unificarea dintre activitatea reflexă şi cea psihică; deducerea voinţei din activitatea reflexă; motivaţia comportamentuluzi. Bonnet - cncepţie preformistă; trecerea la rprezentarea morfologică a psihiculiui; Lametrie - unificarea senzualismului cu principiile maşinalizării; gândirea ca proprietate materială a organsimului; omul ca o coroană a creaţiei naturii. Rousseau – principiul “întoarcerii la natură” ; proprietăţile naturale ale persoanei. DAVID HARTLEY (1705-1757) Este un reprezentant distinct al teoriei asociaţioniste, care s-a manifestat într-o perioadă pregătitoare decisivă pentru apariţia psihologiei ca ştiinţă. Desigur, regulile în acord cu care se produce şi se dezvoltă procesul asociativ din creier au fost deja semnalate de gâanditorii din vechea perioadă elenă. Totusi, de abia în secolul al XVII-lea se ajunde la o propriu-zisă fundamentare cauzal-mecanică a ceea ce se poate produce în creier în timpul procesului asociativ. Atunci doar pentru prima dată s-a încercat ca proceselor asociative să li se dea o explicaţie în acord cu celelalte fenomene naturale din corp, adică o explicaţie care să fie în acord cu legile mecanicii. Căci până ca şi fenomenele sufleteşti să fie abordate din aceiaşi perspectivă mecanică, a fost nevoie să mai treacă puţin timp. Deşi era vorba tot de fenomene naturale, acestea erau clădite în interiorul creierului, se manifestau ca produse ale activităţii mentale. Cel care a făcut primul pas reuşit în această direcţie a fost D. Hartley. Se spune că a fost predestinat ca profesinal să urmeze o asemenea carieră profesională. La început, ca un tânăr cuvincios, a ascultat de îndemnul părinţilor şi porneşte spre a-şi clădi o carieră teologică. Aici însă în mod surprinzător renunţă la cuvinciozitatea părintească, pentru a urma una cu totul diferită, cea medicală. Tot restul vieţii însă va rămâne legat de ambele destine profesionale, atât de teorlogie, cât şi de medicină. Din complementarea celor două direcţii va rezulta teoria sa asupra asociaţiei. Inspirându-se din ambele Hartley va conferi categoriei de asociaţie putere explicativă pentru toate activităţile psihicului. În cartea sa “Constatări despre om” (1749) vor fi aşezate fundamentele teoretice ale asociaţionismului clasic.
Hartley s-a străduit sa deducă şi să interpreteze ordinea după care se produce şi evoluează activitatea organică şi comportamentală umană dependent de ordinea care guvernează elementele din lumea fără suflet a fizicii. Numai că cu o asemenea învăţătură depre suflet gândirea lui Hartley urma a se înscrie pe cea a lui Descartes. Spre deosebire de aceasta însă, în sistemul lui Hartley fenomenele sufleteşti nu se disting cu nimic de cele organice, nu lasă loc ca fenomenele spirituale sau cele de reflexie să fie abordate într-altfel decât cele trupeşti. La acea vreme, Descartes s-a bazat pe propria sa concepţie fizica; Hartley însă s-a bazat deja pe fizica lui Newton. În cartea sa “Optica”, Newton a formulat următoarea intrebare: “Oare procesele desfăşurate la nivelul nervului optic nu sunt cumva expresia vibraţiei aceloraşi particule din eter? “. De aici se poate sesiza clar că sistemul nervos şi ceea ce se întâmpla în interiorul acestuia începea să fie considerat la fel ca orice alt dispozitiv mecanic, care era acţionabil şi manevrabil, putea fi descris şi explicat ca oricare altul, în acord cu legile newtoniene. Numai ca influentele lui Newton asupra lui Hartley nu se limiteaza aici. Aceasta pentru că Hartley a abordat din aceaşi prspectivă şi problema conştiinţei, pe care a încercat s-o explice cu aceleaşi procedee ale analizei şi sintezei newtoniene, de a deduce principiile în cauză prin fenomenele observate. Pe această linie Hartley ajunge să formuleze ipoteza naturii eterice a proceselor ce au loc la nivelul sistemului nervos. O abordare cu care de acum se pătrunde direct la studierea fenomenelor psihice şi de conştiinţă cu procedeele fizicii. Aceaşi influenţă profundă asupra asupra lui Hartley l-a avut şi Spinoza. El a fost cel care l-a determinat pe Hartley să insiste asupra caracterului de nedespărţit a fenomenelor psihice şi a celor corporale. Inspirat, la fel, din Locke, a avut grijă să considere originea fenomenelor mentale din cele senzoriale. Pe seama influenţei lui Leibniz a fost pusă separarea fenomenelor psihice de cele conştiente. In plus fata de aceştia, Hartley s-a bazat pe rezultatele de atunci ale cunoaşterii medicale, ale cunoasterii fiziologiei sistemului nervos. Toate acestea sunt cuprinse în sistemul său psihologic, care nu este unul oarecare, ci unul care, propunându-şi să explice comportamentul social uman cu o exactitate matematică, sa aibă totodată în vedere fundamentarea la om a unei conştiinte religioase, una menită să ducă la ameliorarea relaţiilor dintre oameni. Legile după care se defăşoară activităţile psihice nu au fost extrase din fenomenele psihice, ci din influenţele materiale pe care se bazează. Adică, acolo unde au loc diverse procese asociative, acestea corespund întru totul vibraţiilor substratului nervos. Era un sistem învăluit abil într-un balast politico-ideologic. Astfel, acest sistem formal a rezistat întregii reacţiuni conceptuale conservatoare scolastice a vremurilor sale. 2.Paralelismul neuropsihologic În acord cu teoria lui Hartley vibraţiile corporale reprezentative pentru viaţa psihică diferă între ele prin natura lor, după cum ele sunt senzoriale sau mentale. El nu a mai precizează “cum primele le pot fundamenta pe cele din urma sau cum se leagă de acestea”. Acest p.d.v. evidenţia cum ordinea fenomenelor mentale, a ideilor şi a legăturilor ce se stabilesc la acest nivel este dictată de o ordine materială, de cea a legăturilor dintre ele. În ceea ce priveşte procesele materiale, pe care bază sa fie explicate fenomenele psihice, Hartley a avut în vedere toate fenomenele fiziologice care se produc la nivelul sistemului nervos. Un mod de gândire cu care Hartley s-a înscris pe calea unui determinism paralelist. Căci relaţia dintre conştiinţă şi materie o soluţionează asemenea lui Spinoza: psihofizic. Inter-relaţia cauzală dintre lucruri depăşind sfera unităţii individuale psiho-fizice, influenţează şi hotăreşte atât asupra proceselor ce au loc in corp, cât şi asupra celor ce au loc la nivel mental, al gândirii. Astfel, Hartley porneşte nu din unitatea naturii, ci din cea individuală, pentru care a putut conferi doar un singur suport: pe cel al proceselor ce au loc în organism. O perspectivă în fond paralelă cu ce se produce la nivelul propriu-zis al psihicului.
Hartley abordează problema asociaţiei în ansamblul celor care determină existenţa şi funcţionarea psihiului. Aceştia sunt contactul senzorial şi experienţa. În ceea ce priveşte determinanţii asociaţiei, la Hartley aceştia sunt: proximitatea temporală şi repetabilitatea practică. Adică, elementelor senzoriale A,B,C,…. le corespund ideile a, b, c …; repetabilitatea ideilor a,b.c. … dobândeşte putere evocatoare, astfel că, într-o situaţie proximă, prezenţa unui singur element senzorial A este deja suficientă pentru ca în suflet sa fie evocate ideile b,c… .
Hartley acceptă şi preia de la Lock concepţia sa asupra asociaţiei şi a reflectări conştiente. În acord cu această concepţie elementele odată împreunate în conştiinţă nu mai pot fi despărţite de cele simple. Dar Locke, pe această linie, avea in vedere explicarea introspecţiei, în care sens spune: “se impreuneaza si se descompune mereu doar acele manifestari despre care avem cunostinta. Dincolo de hotarele constiintei nu se pot afla decat procese fiziologice”. În sistemul lui Hartley, elementul primar al experientei nu este o “idee senzorială”, ci însăşi senzaţia, ca un produs psihic anterior conştiinţei. Acesta se naşte ca rezultat al influenţelor exercitate de diverşi agenţi stimulatori asupra diverselor părţi ale organismului. În interiorul organismului acţiunile neuropsihologice sunt cele de care decid asupra posibilităţii de împreunare (asociere) sau despăţtirii elementelor ideatice. Apare formulat aici inconştientul lui Leibniz, definitoriu pentru natura psihicului. Ori Hartley raportează acest inconstient la substratul nervos. A formulat în acest sens o concepţie în acord cu care particulele ce dau naştere unor forme se manifestă la nivelul sistemului nervos, a creierului deci, unde evoluează cu viteză mare. Vibrarea particulelor la nivelul creierului serveşte ca bază fiziologică pentru apariţia ideilor, a acţiunilor mentale, adică la aceea de a deven acte conştiente. Vibraţiile din diverse părţi ale creierului trezesc senzaţii şi nu doar mişcări musculare. Printr-o asemenea explicaţie, Hartley face un pas important înainte pentru reprezentarea reflectării conştiente gradate, pentru explicarea a ceea ce se întâmplă anterior propriu-zisei reflectări conştiente.
5. Întrepătrunderea acţiunilor senzoriale cu cele musculare Prin cuplarea acţiunilor motoare la procesul asociativ, Hartley realizează o importanta inovaţie: închiderea vibratiilor particulelor de la nivelul senzorial nu încetează când ele ajung la nivel cerebral, ci de acolo se continuă până la nivel muscular, creând noi modificari corporale. Deci în zonele de recepţie particulele se iniţiază, de unde ele o iau spre zonele de excitaţie senzorială. Sub influenţa acestor particole venite de la receptori muşchii sunt într-o continuă vibrare, cateodată atât de slabă şi fină, încât nici nu sesizăm acest lucru. O teorie ce avea sa fie dezvoltată ulterior pe baza analizei micromişcărilor activitţii musculare. 6.Unificarea reflexului cu asociaţia Pe baza celor de mai sus, apare întrebarea: “Oare ce este această vibraţie a particulelor la nivelul sistemului nervos, care iniţiindu-se în receptori, trecând prin creier, ajunge până la nivelul muşchilor, fâcând posibilă deplasarea organismul, decât un reflex?” – spune Hartley. Problema deplasării corpului în mediu, a lanţului circuitelor din creier până la muşchi, care asigură deplasarea organismului, a mai fost formulată de Descartes. Spre deosebire de acesta însă, Hartley întrevede aici nu numai posibilitatea realizării unei legături dintre urma de pe creier a acţiunii şi reacţia musculară respectivă, dar şi posibilitatea metamorfozării acestei legături, ca urmare a repetabilităţii sale (adică pe calea asociaţiei). Ceea ce reprezintă o a doua încercare distinctă de explicare a reflexului, diferită de cea a lui Descartes, de aceasta dată pe un plan superior, de suprapunere şi unificare a semnificatiei reflexului, cu cea a asociaţiei. O explicaţie realizată pe un plan categorial, de necuprins din perspectiva carteziană. 7.Voinţa şi gândirea dintr-o perspectivă asociativ-reflexă.
Cuvântul şi voinţa la Hartley sunt elemente de nedespărţit, dupa cum este şi relaţia dintre cuvânt şi gândire. De asemenea, conceptele generale se nasc printr-un proces propulsiv de neîintreruptă debarasare a elementelor de prisos, a celor neesenţiale de pe axul fix al asociaţiei, sub influenţa lumii externe. Totalitatea semnelor păstrate constante pe calea cuvântului se constituie într-o unitate. Cuvântul este cel care susţine demersul generalizării. Un merit deosebit a lui Hartley a fost acela de a fi căutat în cadrul încercărilor sale investigative, să explice rolul cuvântului în organizarea şi controlul dezvoltării gândirii. După părerea sa, elementele de alcătuire ale vorbirii sunt de aceeaşi natură asocitivă ca şi reacţiile motorii cauzate în muşchi de diverşi agenţi stimulatori externi. In lipsa unei perspective genetice, apariţia cuvântului în creier se realizează, în cel mai bun caz, doar prin ascultarea altor oameni. Deşi implică mecanisme psiho-fiziologice, această legitate socială a interrelatiei dintre cuvânt şi mediu, nu a mai putut-o explica.
Pentru explicarea cauzelor care pun în mişcare comportamentul, asemenea lui Spinoza, n-a recunoscut decât existenta a doi factori motivationali: plăacerea şi suferinţa. Ori aceşti doi factori motvaţionali nu pot să pătrundă la nivelul sistemului nervos decât din exterior. De aceea programul educativ elaborat de Hartley avea în vedere prescrierea acelor maniere valoroase, care să fie selectate şi pregătite, care să asigure “intrarea” sau accesul pe calea asociativă la nivelul sistemului nervos. Învăţătura lui Hartley este o creatie de vârf a gândirii asociative a secolului al XVIII-lea. Înrâurirea acestei teorii s-a resimtit pe întregul continent, cu efecte asupra gandirii: psihologice, etice, estetice, pedagogice, biologice. CHARLES BONNET (1720-1793) Biolog eleveţiat care a dezvoltat o teorie de compromis între tendinţele asociaţioniste şi cele subiectiviste, încercând să unifice într-un tot evidenţele de natură fiziologică şi psihologică într-o teorie a unei esenţe independete a conştiinţei. În 1755 publică la Londra lucrarea lui “Studii despre suflet”, mai apoi în 1759 lucrarea sa “Studii analitice despre aptitudinile sufleteşti”. 1. O încercare de unificare a preformismului cu întâietatea reflectării senzoriale. Bonnet a fost inclus în rândul preformiştilor, care au declarat că toate formele posibile ale vieţii exită prefăcute. În acord cu concepţia sa sufletul uman ca şi cel animal este ceva etern. Dar eternitatea sufletului depinde de trup, ca şi de influenţele externe din mediu. Întrega reflectare mentală îşi are punctul de plecare în simţuri. Fără simţuri - spune Bonnet - sufletul n-ar fi în stare să simtă nici măcar propria-şi existenţă. Sufletul reprezintă în acelaşi timp o forţă activă, care se manifestă prin reflexele suprasenzoriale. Fiecărui simţ îi corespund nervi distincţi unde senzaţiile se propagă vibrator. Legăturilor senzoriale le corespund legături nervoase, stabilite pe calea circuitelor vibratorii ale nervilor. O psihologie şi fiziologie deja diferită de cea a lui Hartley. Pentru că sufletul dispune de capacitatea reflectării conştiente, o conccepţie care îl apropie pe Bonnet de asociaţionisşti, de concepţia acestora despre aptitudini. 2.. Despre substratul morfologic al reflectării psihice. Bonnet a avut meritul de a formula ipoteza substratului morfologic nervos al activităţii psihice. Această problemă a formulat-o şi Hartley, dar a rezolvt-o în spiritul mecanicii newtoniene. Vibraţiile care se produc la nivelul circuitelor nervoase nu erau cu nimic diferite de cele care se produceau la nivelul lumii fizice. În accepţiunea lui Bonnet nervii sunt organe distincte, funcţionarea lor aparţine unui sistem distinct şi cu autonomie funcţională, Diferenţele senzoriale le-a explicat prin diferenţele dintre modul de stabilire a legăturilor dintre nervi. Ideile înăcute le-a explicat pe baza circuitelor neuronale cu care individul se naşte. Dar nu în sensul că unele concepte şi gânduri ar putea fi înăcute, care se constitue ca elemente de bază a experienţei. Totul porneşte de la elementele primare ale senzaţiilor, carepreexistă la nivelul sistemului nervos. Se postulează astfel, de fapt, o întrepătrundere dintre activitatea psihică şi cea nervoasă indeterministă. Începutul însă a fost făcut, pentru ca în activitatea nervoasă să se caute suportul material al activităţii psihice. JULIEN OFFRAY DE LAMETTRIE (1709-1751).
Medic francez, care a încercat să unifice teoria carteziană a funcţionării mecanice a corpului cu concepţia senzualistă a lui Descartes. Cele două substanţe propuse de Descartes nu reprezintă în accepţia sa decât o fantezie stilistă pentru derutarea teologilor epicii sale. Pentru că, în fond, sufletul există, care nu potae fi separat de trup, pentru că trupul funcţionează asemenea agregatelor, că însuşi omul prin aptitudinile sale sufleteşti de gândire şi conceptuale este doar un agregat ca oricare altul. Prin termenul de maşinărie sau agregat Lamettrie înţelegea un sistem material bine determinat. În anul 1745 îi apare lucrarea “Natura sufletului”, unde pe baza datelor de anatomie comparată demonstrează înrudirea organică şi sufletească dintre animale şi om. Reflectarea enzorială este interpretată ca o funcţie materială a corpului. Categoric neagă orice posibilă imaterialitate a esenţei vieţii sufleteşti. În anul 1748 a publicat cartea cu titlul “Omul-maşină”, lucrare care l-a consacrat în istoria ştiinţelor. O carte care a cauzat o veritabilă furtună în rândul gânditorilor vremii; o carte în care autorul se pronunţă în favoarea subordonării însăşi a omului determinismului existent în natură.
Cercetările de neurologie şi de fiziologie musculară au avut o influenţă benefică şi asupra gândirii filozofice. Lamettrie extinge principiul maşinismului asupra explicării vieţii psihice. În gândirea sa pleacă de la evocarea capacităţii de reflectare senzorială a materiei.şi nu de la modul cum îşi pot schimba locul unele particule materiale primare. În mod abil evită prăpastia ridicată de senzualism dintre materie şi gândire. El vorbeşte de procesele psihice care-şi au punct de plecare în cele corporale. Se ajunge la gândire prin capacitatea de organizare a materiei. Această perspectivă de gândire, care pune accent pe nivelul superior de organizare a materiei a însemnat un as important în cunoaşterea vieţii psihice. Aceasta va permite ca explicaţia psihologică să se detaşeze tot mai mult de fizicalismul newtonian. O perspectivă care a fost acceptată şi preluată de toţi filogofii şi naturalisştii francezi.
Toţi gânditorii materialişti francezi au văzut în capacitatea reflectării senzoriale o proprietate instrinsecă materiei organizate. În anul 1749 apare primul volum din monumentala lucrare a lui Buffon în 13 volume, “Istoria Naturii”. Aici se împarte în şapte etape distincte traseul evoluţiei naturii de la apariţia pământului şi până la apariţia omului. Viaţa şi mintea sunt considerate ca produse ale dezvoltării. Dezvotarea era în mod egal în centru preocupărilor lui Diderot, Robinet ş.a.
Toţi gnditorii progresişti francezi l-au aşezat pe om pe coroana dezvoltării naturi.. Era o concepţie care reflecta optimizmul caracteristic al burgheziei acelor vremi. Acelaşi optimism este caracteristic tuturor celor care vorbesc de disponibilitatea nelimitată de perfectibilitate a naturii şi a omului. Dacă prin ceva omul se dovedeşte a fi rău, responsabil este nu corpul său - cum predica scolastica, ci condiţiile în care trăieşte. Dacă omul este copilul naturii, atunci ordinea existentă trebuie pusă în acord cu acele necesităţi şi drepturi, cu care natura l-a dotat pe om. O contrbuţie conceptuală importantă pentru ulterioara intemeiere şi dezvoltare a psihologiei. LEIBNIZ Gotfried Wilhelm (1646-1716)
1. Teoria monadelor A acceptat în întregime progresele pe care filozofia si stiintelor naturii le-au realizat în multe domenii ale cunoasterii, în crearea unei imagini de ansamblu grandioase si automatizate despre lume. Dar pe aceasta si-a imaginat-o doar ca pe o expresie si rezultat al activitatii inepuizabile a monadelor. Ce sunt aceste monade ? Elementele ultime ale lucrurilor, adica niste atomi formulati dintr-o perspectiva idealista asupra vietii materiale si spirituale. Materia ce reprezinta punctul de plecare al conceptului de monada se afla nu în natura înconjuratoare, ci în reflexie. Aici gândul individual îsi gaseste originea si întraga sa simplitate indivizibilita; îsi gaseste un centru al “eul”-lui diverselor stari ale identitatii individuale subiective. Aici reflexia se dovedeste suficienta - spunea Leibniz - ca sa gasim în noi necesara substanta spirituala fiintarii; unde noi însine suntem o sumbstanta. Unitatea functionala a sistemului este asigurata pe calea autocontrolului introspectiv de un “eu” al constiintei, care se dobândeste progresiv, fiind atins pe treptele superioare ale dezvoltarii sociale. Monadele se cladesc pe modelul reflectarii sufletesti. Adica întreaga materie este înzestrata cu suflare. Aceasta suflare în natura si societate nu poate fi explicata doar cu legile mecanicii si geometriei. Cu atât mai mult, cu cât viziunea mecanicista la un moment dat evita abordarea problemei indivizibilitatii materiei si a miscarii sale interne. Ceea ce i-a dat lui Leibniz ocazia pentru a formula problema miscarii, s-o abordeze din perspectiva interventiei unor factori nemateriali. Fortele interne ale naturii Leibniz si le-a imaginat dupa modelul unei activitati psihice intrinsece diferita de fenomenele naturale. Aici monadele reprezinta cele doua fatete de nedespartit ale activitatii psihice naturale si spirituale, în sensul cel mai general în care cuvântul de perceptie si de impuls sunt folositi pentru descrierea unitatilor constitutive a lumii. Proprietatea principala a monadei se refera la momentul momentul luarii unei decizii pentru actiune. Dar spre o actiune, al carui scop sau perceptie înca n-a ajuns sa fie si gândita. Adevarata fiintare a monadelor este data de neîntrerupta dezvoltare a acestor actiuni si perceptii. Deci care fiintare naturala si spirituala Leibniz a cladit-o pe calapodul unor proprietati deja stiute, la unor monade pre-existente ale experientei psihice. Desigur, a vedea aici doar o simpla reproducere a vechilor conceptii animiste despre lume si viata, ar corespunde unei nejustificate simplificari. Deoarece sfera de cuprindere a fenomenele psihice este aici mult mai larga, una care a avut o influenta decisiva la constituirea psihologiei ca stiinta.
Leibniz a fost cel care pentru prima data a anulat identitatea carteziana dintre constiinta si psihic. Însa dupa al istoriei psihologiei cel mai mare merit îi revine acolo de unde a introdus notiunea de psihic neconstient. Sursa a numeroase erori ale activitatii psihice se nasc acolo - spune Leibniz - de unde toate formele existente de activitate trebuie sa fie neaparat constiente. Leibniz face distinctie dintre fenomenele psihice si cele de constiinta. În disputele pe care le-a purtat cu Locke, a fost sustinatorul p.d.v. în acord cu care sufletul se gândeste în permanenta. Era, de fapt, o teza carteziana. Pentru ca teza aceasta atât de vehement atacata de Locke, de fapt, se afla mai aproape de cartezianism decât Leibniz. Locke a ajuns sa nege existenta continuitatii gândirii tocmai pentru ca întregii activitati psihice îi conferea doar o acceptiune carteziana. Adica constiinta era cosiderata ca o conditie necesara pentru producerea gândirii. Ceea ce înseamna ca în caz ca cumva omul ce îsi pierde constiinta, pe respectivul interval si gândirea lui înceteaza. Ori Leibniz împartasea un punct de vedere diferit. Astfel, el arata ca si pe perioada pierderii constiintei fortele sufltesti nu înceteaza sa-si exercite functiunea lor. Ori dintr-o asemenea perspectiva conceptuala procesele psihice pot sa se desfasoare foarte bine independent de cât sunt sau nu constiente. Ceea ce a avut darul sa submineze tot ceea ce pâna atunci s-a crezut despre introspectie si puterea acesteia de a intra în interiorul sufletului. Ceea ce a dus, întradevar, spre o abordare obiectiva noua a fenomenelor psihice. Una însa care s-a cladit în mare parte pe premise false. Deoarece la Leibniz perceptia neconstienta este însasi reflexia, al carui statut se raporteaza la activitatea constienta.
În persoana lui Leibniz s-a întâlnit reprezentatul stiintelor naturii cu cel al metafizicii telologice. Iar acolo unde primul a ajuns sa-l domine pe al doilea au rezultat progrese importante pentru stiinta psihologiei. Caci Leibniz înpreuna cu Newton au prelucrat calculul matematic diferential si integral, de care avea tocmai atâta nevoie fizica mecanica de atunci, aflata în plina dezvoltare si afirmare. Ori aceste descoperiri si progrese din fizica au avut o înrâurire deisiva asupra lui Leibniz în evocarea si descrierea transformarii elementelor (a monadelor) din care se compune viata psihica. A fost nevoie aici de formularea interventiei unei forte constiente integratoare, unei diferite de cea care actioneaza si asigura reprezentarea adunarii, a formei artimetice a lucrurilor. Pentru aceasta el mai introduce un concept, al “perceptiilor mici” - ceea ce reprezinta observatiile neconstiente, care fac posibila explicarea dinamicii psihice dupa modelul cantitatilor mici infinite.
Leibniz a încercat sa învinga propria-si limitare mecanicista asupra proprietatilor principale si secundare ale lucrurilor si fenomenelor. Prin contributiile sale a reusit sa-si domine epoca si cele urmatoare. Aceasta pentru ca pentru descrierea respectivelor proprietati a facut apel tot la mijloacele metematicilor. Ori prin aceasta s-a asezat pe o pozitie opusa lui Locke, pentru care proprietatile secundare sunt samavolnice. Dimpotiva, Leibniz recunoaste existenta acestor proprietati, dar pe care deja nu mai considera ca au cauze naturale. Deci în acord cu Leibniz, negarea obiectivitatii proprietatilor senzoriale departe de a reprezenta o alternativa la solutia scolatica. Pentru ca, în acord cu el, în cazul reflectarii lucrurilor, el propune solutia corespondentei întelegerii receiproce dintre lucruri si ceea ce este reflectat, adica formuleaza ipoteza existentei unor izomorfisme de suport pentru acestea. Ceea ce corespunde cu folosirea pentru prima data a principiului izomorfismului pentru explicarea unor fenomene psihice, deschizând prin asta o cale importanta spre psihologia moderna.
Lumea monadelor a lui Leibniz era considerata asezata într-o ordine ierarhica, disponibila la o neîntrupta perfectionare. Pe aceasta scara a putut sa distinga mai multe nivele. Animalele, spune el, au suflet. Nu sunt simple automate. Ratiunea le este completata de asociatii, care fenomenele îi leaga de oameni. Acestea asociatii, la rândul lor, sunt subordonate acelor legi, care prin memorie si imaginatie se leaga de ceea ce a fost întâlnit în cursul observatiilor si experientei. Ceea ce deja corespunde unui fenomen nu antagonic actiunilor mintale proprii doar omului, ci unei cai rezonabile si sigure de urmat în situatiile când ne este dat sa ne conducem dupa date senzoriale.
Leibniz a procedat la extinderea conceptiei sale despre organizarea gradual progresive aa lucrurilor, a organizarii neîntreupte a perceptiei si a constiintei umane. Cu aceasta ocazie va face o foarte importanta distinctie dintre actele de perceptie si cele de aperceptie: primele corespund monadelor, care descriu reprezentara interna a lucrurilor din lumea exterioara; cea de a doua reprezinta starile corespunzatoare de constiinta (autoconstiinta) prin care cunoasterea se face posibila. Aceasta stare de autoconstiinta cuprinde în sine în mod egal atentia ca si memoria.
Notiunea perceptiilor neconstiente era în contradictie cu conceptia carteziana despre constiinta. În acord cu aceasta din urma, dincolo de introspectie nu existau decât procese materiale, fiziologice. Ori când Leibniz a aratat ca actul de constiinta are la baza nu doar procese fiziologice ci unele acte psihice neconstiente, din acel moment devine un înaintas al declararii existentei unei cauzalitatii instrinsece psihologice. Aceasta pentru ca recunoaste existenta si inteventia unor momente distincte mentale, dar care esentialmente nu întru totul deterministe. Virtual însa procesele psihice, diamica lor fenomenala a dobândit o nou formulare, una nu strict dependenta de ceea ce este reflectat perceptiv si constient. Leibniz a mai reusit sa formuleze teroretic si problema cauzalitatii psihice ca act mentale. Aceasta pentru ca pâna în adâncul “facultatilor dense” ale monadelor influentele externe nu ajung sa patrunda. Pentru ca stari diferite ale monadelor se dezvoltau într-un mod propriu în interiorul mintii. A fost deci firesc sa se întrebe în baza caror legi ? Convingerea sa de nestramutat a fost ca aceste legi sunt diferite de cele naturale si ca în lipsa cunoasterii acestora nu putem spune ca un fenomen poate fi sau nu adevarat sau real. De aici a rezultat ca psihicul are o cauzalitate a sa proprie. În acest fel schema leibnitzeana ajunge fata în fata si în opozitie cu cea carteziana, în acord cu care, de la începuturile sale psihicul este determinat de influentele agentilor stimulatori externi. 8. Caracterele psihologice si experienta În acord cu conceptia lui Leibniz sufletul nu este o tabula rasa, ci un aparat preformat. Nu este vorba de întelegerea adevarului lucrurilor, ci de dispozitia, de caracterele, de înclinatiile cu care percepem lucrurile; acestea instrumenteaza descoperirea adevarului. Astfel, la fel cum se constata existenta unor diferente între ceea ce numim pietre sau marmura fara alte date sau experienta precedente, pe aceasi baza un muncitor va croi din respectivele materiale ceea ce-i este sau nu lui util din ele. Ar fi totodata incorect sa se considere în aceiasi termeni însusirea neconditionata a conceptelor generale, ca si cum acestea n-ar avea nevoie de interventia activa a unor actiuni pe masura.
Leibniz a întâmpinat seriaose dificultati când a încercat sa aduca la acelasi numitor teoria sa a monadelor cu viziunile sale despre natura si cunoasterea acesteia. Punctul cel mai vulnerail al sistemului sau l-a reprezentat problema psihofizicii. Astfel, el considera simple iluzii dependenta actiunilor psihice rezultate al experientei de miscarea corpurilor materiale - care a fost punct de plecae pentru Descartes, Spinoza, Hobbs s.a. Pentru explicarea manifestarilor sufletesti si corporale face apel la învatatura ocazionalistilor. Unul dintre acestia a fost Nicolas Malebranche (1638-1715), discipol a lui Descartes. El a ajuns la concluzia ca unitatea si întelegerea dintre fenomenele psihice si cele fizice este data de forte dumnezeiesti. Sufletul si corpul sunt entitati total distincte una de alta. Deci pentru interinflenta reciproca dintre ele nu exista sansa sau ocazie. Când totusi o anumita stare se naste într-una, dumnezeirea doar poate face posibila ca respectiva stare sa se nasca si în cealalta. Leibniz completeaza ca întelepciunea dumnezeiasca se manifesta în armonia prestabilita. Opera celor doua esente este desavârsita separat - a corpului si a spiritului. Pornite pe calea lor separata cu atâta precizie, creaza impresia ca si cum una ar depinde de alta. Dar, de fapt, ca si cum ar fi vorba de doua ceasuri diferite, care desi arata aceasi ora, reprezinta mecanisme total diferite. Ori o asemenea armonie prestabilita a privat psihicul de o abordare determinista; ea pur si simplu nega existenta unui asemenea determinism. Pentru ca “nu exista nici un fel de proportie între substantele necorporale si cele care se modeleaza într-un fel sau altul al acesteia în interiorul corpului”. O viziune care a avut înrâurire asupra multor cercetari ulterioare fondatoare pentru nasterea psihologiei. Demna de retinut mai este influenta lui Leibniz asupra fiziologiei SN, pentru ca el a formulat posibilitatea unor elemente obiective de sustinere prepsihice a activitatii psihice. Cercetarile activitatii neuronale si musculare au demonstrat curând ca între actele constiente si voluntare si mecanismele corporale nu sunt de loc separate unele de altele, ca ele se întrepătrund foarte strâns. Sistemul lui Leibniz a îmbogatit psihologia cu numeroase elemente de baza
PSIHOLOGIA ÎNCEPUTULUI DE SECOL AL XIX-LEA Yüklə 391,55 Kb. Dostları ilə paylaş:
|