Nicolaus olahus

80

ANTAL GYÖNGYVÉR

Nicolaus Olahus şi a celorlalţi umanişti de renume ai Europei. Pe de altă parte, 

această modalitate situează cercetarea într-o lumină de epocă, facilitând atât 

abordarea paralelă, cât şi permanenta conştiinţă a întregului. Căci Nicolaus 

Olahus nu trebuie “plasat” în acest cadru, ci se cuvine studiat şi înţeles acolo 

unde se află deja de secole.

În  sfera  iubirii  pot  fi  incluse,  alături  de  sentimentul  ca  atare,  aşa  cum 

apare la Petrarca, implicând noţiunea de femeie, şi alte valenţe legate fie de 

cadrul  social  (iubirea  de  aproape),  fie  de  cel  istoric  (iubirea  de  patrie)  sau 

cultural (filologia) ori teologic (evlavia) etc.; acestea, la rândul lor, generează 

noi  deschideri  către  mereu  mai  multe  concepte:  patimă,  voluptate,  plăcere, 

trup, familie, lume, carpe diem, bunuri lumeşti, bine obştesc, altruism, gene-

rozitate,  egalitate,  clemenţă,  toleranţă,  religie,  învăţătură,  educaţie,  enume-

rarea putând continua. Tot astfel, conceptul de castitate aduce cu sine altele: 

moralitate, cumpătare, model, virtute, stoicism, contemplaţie, otium. Moartea 

poate  fi  legată  de  efemeritate,  destin,  fortuna  labilis,  suferinţă,  martiriu, 

discordie,  răzbunare,  război,  în  vreme  ce  gloria  înseamnă  vanitate,  putere, 

mândrie,  strategie,  acţiune,  ctitorie.  Timpul  şi  spaţiul  se  presupun  reciproc 

şi  duc  la  istorie  şi  geografie,  la  natură,  călătorie,  vis,  speranţă,  utopie,  iar 

eternitatea este sinonimă cu divinitatea însemnând şi lumină, adevăr, dreptate, 

pace,  creaţie,  poezie.  Această  înşiruire  poate  fi  dezvoltată  şi  îmbogăţită, 

pricinuind uneori controverse, întrepătrunderi, suprapuneri. Ceea ce rămâne 

esenţial este certa lor existenţă în căutările umane, precum şi faptul că, pe 

calea devenirii spirituale, precum nişte astrale ispite, în chipul unor semne 

de  întrebare  arzând  veşnic,  aceste  concepte  au  ademenit  fiinţa  umană  la 

cunoaştere, fiind purgatoriul prin care s-a intrat din Evul mediu în Renaştere. 

Simbolică întrupare a curiozităţii filosofice, se rosteşte interogativ primul “Ce 

ştiu?” al lui Montaigne.

Dar,  într-un  asemenea  studiu,  oricât  de  necesară  ar  fi  minuţiozitatea, 

aproape că nu are însemnătate stabilirea cronologiei personalităţilor invocate 

sau precizarea originii, a paternităţii ideilor, deoarece adevărul celor mai multe 

este unul atemporal şi general uman, neavând prea mare semnificaţie cine a 

formulat întâia oară ceea ce mai toate minţile erudite au gândit deopotrivă. 

Aceasta nu înseamnă eradicarea polemicilor, generatoare de paşi înainte. Însă 

până şi divergenţele de opinii dintre platonism şi aristotelism au constituit, 

în multe privinţe, o falsă problemă, o luptă a punctelor de vedere, mai ales 

că înrâurirea a fost reciprocă, iar discrepanţele, adesea doar de suprafaţă (aşa 

cum, bunăoară, în teologie, deşi disputele au putut fi dramatice, esenţială a 

rămas pietatea, nu ritul). Progresul iniţiat astfel, este unul al cunoaşterii, nu al 

universului, care evoluează după alte legi.

Semnificativ  este  că,  prin  arta  lor,  operele  umaniste,  deşi  zămislite 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

81

din  aceleaşi  convingeri,  într-o  atmosferă  comună,  de  autori  cu  o  formaţie 

apropiată, rămân unicate, purtând irepetabila amprentă a personalităţii crea-

torului lor. Scrierile lui Nicolaus Olahus se suprapun creativ peste conceptele 

umanismului  european,  particularităţile  (dominanta  antiotomană,  de  pildă) 

conferindu-le  o  culoare  aparte  (asigurată,  oricum,  şi  de  unicitatea  viziunii 

artistice), ancorându-le în cadrul concret şi specific al propriei realităţi isto-

rico-sociale. Chiar dacă fie şi numai simpla ocurenţă, în lucrările lui Olahus, 

a termenilor menţionaţi este grăitoare în privinţa preocupărilor sale umaniste, 

intenţia  nu  a  fost  de  a-i  inventaria,  ci  de  a  sprijini  edificator,  cu  ajutorul 

valenţelor acestora dobândite în paginile olahiene, desăvârşita sa sincronie cu 

Europa (mai uşor de susţinut decât în cazul altor umanişti autohtoni), precum 

şi deplina concordanţă de principii şi de crez.

I. 

“Questi è colui che’l mondo chiama

Amore amaro, come vedi, e vedrai meglio

quando fia tuo com’è nostro signore.”

   

   

(Petrarca – Tryumphus Cupidinis, v. 76-78)

   

 

 

 

  Discipol al lui Platon, Ficino, Pico della Mirandola, Diacceto, Bembo 

şi Filon (Leon), Benedetto Varchi, opina că “doar de la iubire [1*] […] au 

provenit, provin şi vor proveni toate lucrurile bune, fie ale sufletului fie ale 

corpului, fie ale sorţii […]. Prima şi principala cauză pentru care cerul se mişcă 

este dragostea” [s.n.] (215). Ea, consideră Diacceto, este chintesenţa divină a 

omului, iar Venera este văzută de Coluccio Salutati patroană a retoricii, tocmai 

pentru că “aprinde sufletele şi înflăcărează inimile” (216). Se face distincţie, 

însă, între iubirea senzuală, carnală, şi cea care generează armonia universală. 

Filon  şi Alemanno  promovează  filosofia  iubirii  de  inspiraţie  profund  reli-

gioasă. Bembo şi Castiglione meditează asupra forţei motrice universale şi 

civice a iubirii. Petrarca, Ronsard şi Sidney înfrâng suferinţa iubirii, găsind 

sensuri  imuabile  în  raţiune.  După  sonete  şi  Amoretti,  Spencer  atinge,  prin 

Epithalamion,  oda  dedicată  soţiei  sale,  piscul  liricii  renascentiste  engleze. 

Jorge de Montemayor, cântă dragostea trupească; la Juan de la Cruz, iubirea 

profană are inflexiuni comune cu Cântarea cântărilor, în timp ce Calderon 

de la Barca, resimţindu-se de pe urma pierderii timpurii a dragostei materne, 

laicizează iubirea prin capodopera sa Viaţa e vis. O iubire mistuitoare trăieşte 

pentru  Julia  şi  Balassi  Bálint.  Femeia  iubită  poartă  atributele  perfecţiunii 

---