Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 73
în locul Aquileiei, cucerirea Romei. Dar lui Attila, care nu poate accepta gândul ca fie şi numai un singur oraş să-i rămână nesupus, i se arată un nou semn: o barză mutându-şi puii golaşi de pe o turlă a oraşului în stufărişul din apropiere. Regele, interpretând că pasărea presimte primejdia, distruge o parte a zidurilor, poruncind să se adune la rădăcina lor tot a patra şa de la caii militarilor săi şi să se dea foc grămezii. În împrejurările căderii Aquileiei, Olahus, după ce prezintă o serie de remarcabile personaje feminine, între care strălucesc vitezele comandante amazoane, femei scite, din paginile Hungariei, Martesia şi Lampedona, precum şi pioasele fecioare Eutropia şi Ursula, care sfârşesc prin “a-şi închina neprihana Domnului Christos, adevăratul logodnic al fecioriei”, o aduce acum în prim-plan pe virtuoasa Digna, care pentru a nu fi pângărită de hunii stârniţi de frumuseţea ei, se aruncă de la etajul locuinţei sale în apele râului Natiso. Acestor figuri feminine li se vor alătura încă două. Honoria, sora împăratului Valentinianus, impresionată de faptele regelui hun, îl roagă prin trimişii săi să o ceară în căsătorie de la fratele ei, dacă gândul acesta nu i se pare nedemn. Dar ea va păli în mintea lui Attila (deşi acesta nu numai că dăduse curs acestei rugăminţi, ci chiar îl ameninţase cu război pe Valentinianus, în caz că nu ar fi consimţit la această căsătorie, precum şi la cedarea zestrei de stăpânire a Honoriei), pentru că regele hun, în aşteptarea răspunsului împăratului, ia de soţie pe o alta: Mycoltha. Aceasta este “virginem omnibus corporis dotibus
Curând după biruirea Aquileiei, profilul moral al personajului central se îmbogăţeşte prin virtute, datorită unei întămplări din drumul spre Concordia, când hunilor le iese în cale o trupă de tineri şi vânjoşi actori ambulanţi care îşi câştigă modestul venit dejucând cu abilitate tactica gladiatorilor şi, de astă-dată, a oştenilor lui Attila; regele dezgustat de un asemenea spectacol, punându-i la încercare, după propriul său exemplu, în ale călăriei şi folosirii arcului cu săgeţi, după ce constată că sunt inerţi şi nepricepuţi, porunceşte să fie ţinuţi la regim şi instruiţi prin cumpătare şi exerciţiu – “cei mai buni dascăli în toate lucrurile” – până când îi vor deveni vrednici oşteni. De asemenea, la Patavium (Padova), cu un soi de bun simţ barbar, pune să fie aruncate în flăcări elogioasele versuri închinate lui de poetul Marullus Calaber, socotind că ar fi o neruşinare să accepte obârşia divină pe care i-o atribuia oda. Plecând urechea şi sufletul, altminteri neîndurător şi de neînduplecat, la rugăminţile prietenilor, renunţă pe drum la incendierea unor oraşe, printre care şi Brixia (Brescia), pe care s-ar fi răzbunat cu plăcere, deoarece fusese rănit la porţile sale. Propriu lui Attila îi este că pe militari îi determină la vitejie nu numai prin cuvântul său poruncitor, ci şi prin fapta sa, întotdeauna temerară, aşa cum s-a
74 ANTAL GYÖNGYVÉR consemnat şi în asaltul Vincentiei: “Quum enim milites, propter obsessorum
magică, hipnotică, dincolo de propria sa primejduire şi de faptul că niciodată nu uită să se consulte cu militarii săi, de vreme ce izbânzile comune atârnă mereu şi de vitejia acestora, plătite fiind cu viaţa lor. Cu toate acestea, urmărind atent discursurile sale hortative, se constată că în “culisele” lor se află doar voinţa regelui şi că armata este un personaj colectiv cu o imensă disponibilitate fizică, dar cu spiritul controlat genial de comandant. Militarii pot, cel mult, să murmure răzleţ a protest (rar se întâmplă să îi înşele aşteptările, cum au făcut-o cei rămaşi în Hispania), căci Attila are rafinamentul şi înţelepciunea de a le suporta în tăcere reproşurile, rămânând singur şi atotputernic în faţa deciziilor. Tocmai de aceea, ca să nu rişte dându-şi în vileag fermitatea uneori tiranică, îşi construieşte abil discursurile în care pune destul suflet, de fapt, şi întru gloria militarilor săi, cărora le îngăduie în răstimpuri să prade, chiar când nu-i însoţeşte, tot ce le stă în cale. Şi le construieşte cu rost, căci oamenii săi, orbiţi de visul pe care regele îl visează în locul lor, în timp ce cred că părerea lor atârnă greu, nu vor afla niciodată că nimic nu s-a negociat cu ei, nici că lupta deliberărilor, mai totdeauna zbuciumată, s-a dat doar în sufletul comandantului. Edificatoare este, în acest sens, starea sufletească a regelui – surprinsă de scriitor prin punerea faţă în faţă a unor elemente aflate în opoziţie – raportată la conţinutul şi atmosfera de altă natură a cuvintelor sale adresate militarilor înainte de confruntarea catalaunică (precum şi momentele de ana- liză psihologică ce premerg cucerirea târzie a Aquileiei): “animus Atilae, etsi inter spem et metum varie agitabatur, revolvens identidem secum, suorum prae hostium multitudine paucitatem […], tamen ducis hostium interitu […] semet consolabatur, animumque suptrepidum spe aliqua sublevabat […]” (200); “Non sum dubius de vestra, milites optimi et socii fidissimi, in rebus gerendis fortitudine, animi constantia, omniumque rerum adversarum incredibili pa- tientia. Quod enim hisce oculis multis dubiis et periculosis rebus intuitus sum, de eo vix me animo haesitare convenit […]. Licet autem id vestrapte virtute effeceritis, nonnullum tamen etiam mea praesentia et rerum omnium difficilium patiendarum societas, stimulum virtutis edendae vobis addiderunt. […] Quarum rerum causa non arbitror opus esse neque tempus patitur, multis me vos ad ea hortari, ad quae ipsa necessitas, durum mortalium telum, vos suapte natura impellere debet” (201). Militarii sunt cu atât mai receptivi la asemenea discursuri cu cât ele, graţie măiestriei oratorului, nu omit să Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|