Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 65
unei înlănţuiri de verbe prin care textul prinde viaţă şi antrenează imaginaţia, pentru ca cele redate să fie văzute aievea. Începutul operei Atila pare că o putem citi undeva în debutul Hungariei, după cum capitolul final din Atila reprezintă, parcă, încheierea descrierii ultimei provincii aflate în atenţia scriitorului, ai cărei locuitori sunt misterioşii secui. Astfel, edificiul literar al celor două scrieri este unic şi, pentru a se desăvârşi, creează deschidere către alte capitole de istorie, rămase nescrise, dar pe care le bănuim a fi, valoric, pe măsura acestora. Personajul titular întruneşte toate calităţile unui mare comandant de oşti şi ale unui viteaz luptător. Înainte de a-i realiza portretul, în cel mai pur stil clasic, urmându-i poate chiar prea îndeaproape pe antici, dar cunoscând, în acelaşi timp, şi izvoarele mai recente, scriitorul, după stabilirea cadrului, începe depănarea acţiunii cu prima expediţie a hunilor. Cauzalitatea şi înlăn- ţuirea evenimentelor sunt prezentate nepărtinitor, deoarece, admirând vitejia imbatabilului Attila, umanistul se înfioară, totuşi, în faţa masacrului, iar îndărătul mândriei, se simte compasiunea pentru cei înfrânţi. Conduşi de Béla, Keve şi Kadicsa (căci, în 373, pregătindu-se de prima ieşire din Sciţia, din cele o sută optzeci de triburi, îşi aleseseră şase căpetenii – pe Béla, Keme şi Kadicsa, fii ai lui Csele, şi pe Attila, Keve şi Buda, fiii lui Bendeguz, supunându-se juridic cu toţii lui Kádár), aceştia atacă armatele aliate ale lui Maternus şi Detricus, comandanţi, unul, al trupelor romane de frontieră, celălalt, al celor germane. Până inamicii deliberează în tabără asupra unei tactici de luptă potrivite, hunii trec Tisa, apoi, pe burdufuri, Dunărea şi, cu stigătele războinice moştenite de la sciţi, fac prăpăd, în toiul nopţii, prin corturile vrăjmaşe şi-i măcelăresc pe fugari. Maternus şi Detricus, care îşi aliaseră toate neamurile vecine, vrând să spele ruşinea pătimită, dau năvală în zori, în valea Tárnok, peste armata ostenită a hunilor, şi nu o slăbesc decât la apusul soarelui. Evocând câmpul de luptă acoperit de ambe părţi cu leşuri, scriitorul întrerupe firul narativ, adresându-se direct cititorului, ca pentru a-l face martor al evenimentelor: “Qua ex re virtutem utriusque populi, quantum quisque manu et robore valeret possetque, satis cerneres” (182). Această a doua ciocnire înseamnă o pierdere grea pentru huni; fratele lui Attila, căpetenia Keve, cade în luptă. Pe aliaţi biruinţa îi costă viaţa a două sute zece mii de oameni. Ei se retrag înspre Tulna, bănuind o a treia confruntare armată. Hunii, mai întâi, se întorc pe câmpul de luptă, îşi caută morţii, pentru a le aduce un ultim omagiu. Apoi, la Kesmaur, se încinge cea din urmă bătălie a acestei expediţii, după ce hunii îşi refac puterile şi cuceresc, între timp, popoarele de lângă Dunăre, din Panonia Inferioară, dacă acestea nu li se predau de bună- voie. Când se confruntă cu o primejdie majoră sau sunt purtaţi de o fermă 66 ANTAL GYÖNGYVÉR hotărâre, hunii au o atitudine bravă, redată de Olahus printr-o frază des întâl- nită pe parcursul scrierii, în felurite variante: “Nostri statuunt prius mori, quam pugnam detrectare, ac loco cedere et virtutis suae pristinae, tot iam laboribus et periculis partae, gloriam obscurare” (183). Regăsim în acest pasaj două concepte umaniste larg promovate în epocă – virtutea şi gloria – legate între ele. Acestea aureolează orice individ sau popor, căci adevărata nobleţe – alt ideal umanist – nu se poate dobândi prin naştere, ci numai prin fapte meritorii, aşa cum consideră şi anticii, având în acest sens un remarcabil model în Marius – un homo novus, partizan al popularilor din războiul civil cu optimaţii conduşi de Sylla. Hunii strigă a cumplită luptă şi bat tobe scitice şi în această confruntare, care pe Maternus îl costă viaţa şi în care Detricus este rănit în frunte de o săgeată, a cărei aşchie o va duce la împăratul romanilor, ca dovadă a devo- tamentului său. În ochii hunilor, el pare nemuritor, rămânând ca atare şi în legendele urmaşilor acestora: “Quem in hunc diem Hungari in suis cantio- nibus, more Graeco historiam continentibus, Detricum immortalem nomi- nant“ (184). Astfel pregătită scena, scriitorul îl introduce în prim-plan pe Attila, ales rege după căderea în luptă a altor trei căpetenii, Béla, Keme şi Kadicsa, înmormântate alături de Keve, la Keazo. (A şasea căpetenie, Buda, fratele lui Attila, avea să moară de mâna acestuia mai târziu, căci, lăsat să cârmuiască în locul regelui plecat la război, îi uzurpează tronul.) Portretul său stă sub semnul unui vers homeric, care reprezintă, în viziunea lui Olahus, chintesenţa personalităţii sale: “amfoteron, basileuj t'agatoV krateroV t'aichthj
Primul gând al lui Attila, deşi hunii ieşiseră biruitori, este răzbunarea morţilor. Porneşte împotriva foştilor aliaţi ai lui Maternus şi Detricus, a ilirilor, moesilor, aheilor, macedonilor şi tracilor. Un tablou renascentist, în care Olahus nu-şi dezminte talentul descriptiv de care a dat dovadă în Hungaria, întrerupe firul epic; tabăra lui Attila aduce cu curtea Corvinului: ”Tentoria habebat varia, ex more regnorum, quae antea
rege îşi înzestrează armata cu pasiune: procură baliste, maşini de război pentru apărarea digurilor sale şi pentru dărâmarea zidurilor vrăjmaşe. În jurul
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|