Nicolaus olahus

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

57

de Hungaria), Olahus nu-şi încheie relatarea în momentul morţii regelui hun, 

ci creează o subtilă deschidere către viitor, nu doar prin simpla surprindere a 

conflictului pentru moştenire dintre fiii legitimi ai acestuia, ci purtându-l pe 

cititor până în timpurile celui de-al doilea “descălecat” al hunilor în Panonia, 

invitând la continuarea eposului.

Coordonata socială este coroborată cu cea economică. Se consemnează, 

de pildă, că saşii trebuie să plătească un impozit stabil, dar că, în realitate, 

li se pretinde mult mai mult. Hărnicia lor generează, însă, bunăstare, iar din 

acest belşug sunt împărtăşiţi şi oaspeţii lor. În schimb, la sud de Debrecen, 

până  şi  lemnele  de  foc  sunt  înlocuite  cu  trestie  şi  paie,  în  timp  ce  minele 

de  argint  şi  aur,  precum  şi  ocnele Transilvaniei  aparţin  reginelor  –  cu  titlu 

de dar de nuntă – şi fiscului regal, exploatarea lor ilegală fiind pasibilă de 

“grea pedeapsă” – “gravi poena” (160). Prepozituri, parohii şi abaţii dispun 

de venituri importante, înfloritoarea lor economie datorându-se atât situării 

prielnice, cât şi celor care le lucrează pământul. Nevoiaşii vânează pentru a-şi 

astâmpăra foamea, înstăriţii, de plăcere: “tam nobilitas, quam plebes aeque 

passim  venentur  […],  quisque  in  suum  tum  usum,  tum  voluptatem”  (161). 

“Treizeciuitorii”  sunt  însărcinaţi  să  adune  impozitul  târgurilor  de  vite,  iar 

această a treisprezecea parte a veniturilor se scade din preţul a zeci de mii de 

vite anual, deoarece oboarele sunt înţesate de negustori autohtoni, dar şi de 

lumea pestriţă a străinilor. Faţă de ei, ca şi faţă de celelalte etnii ale spaţiului 

transilvan, scriitorul are mereu o atitudine obiectivă, păstrată şi în cazul celor 

nedreptăţiţi  de  soartă,  în  pofida  inferiorităţii  rangului  lor  social.  Relatarea 

spânzurării,  de  către  iobagii  din  împrejurimile  localităţii  Dörgicse  (unde 

funcţionează, la un moment dat, Olahus), a prefectului care îi schingiuia în 

dese rânduri, nu se face în tonuri dezaprobatoare, scriitorul neluând atitudine 

în faţa acestei faceri de dreptate.

Proza  lui  Olahus  se  constituie  şi  într-un  valoros  document  etnografic, 

prin consemnarea legendelor de etnogeneză, a aspectelor din viaţa cotidiană 

a localnicilor, a obiceiurilor, porturilor şi chiar a unor dansuri populare (“Ad 

medium  hinc  milliarium  est  oppidum  Myskoltz  –  incolarum  quibusdam 

olim ductis choreis iam olim famosum – subditum arci” (162)). Scoborâtori 

din  sciţi,  hunii  au  ca  strămoşi  pe  Hunor  şi  Magog,  fii  ai  lui  Nemroth,  din 

stirpea  lui  Noe. Aceştia,  căsătorindu-se  cu  cele  mai  frumoase  femei  dintre 

cele  întâlnite  pe  când  urmăresc  legendara  ciută,  lasă  urmaşilor  numele  lor 

(“huni”, “maghiari”). În bătăliile pe care le încing pe câmpiile istoriei, hunii 

păstrează de la sciţi atât strigătele de luptă, cât şi obiceiul bătutului tobelor, 

acestea  îngrozind  inamicii.  Îmbrăcămintea  şi  armele,  ca  şi  înfăţişarea  lor, 

amintesc  aceeaşi  origine:  “Arma  erant  ex  Scythia  exportata:  clypeus  corio 

tectus, ferroque polito superinductus, arcus cum sagittis, lanceae cuspidibus 

---

58

ANTAL GYÖNGYVÉR

acuminatae  et  ensis  femori  accintus.  Habitus  corporis  non  adeo  magnus, 

at  vultu  aspectuque  horridus:  barba  promissa  crinibusque  incomptis. 

Indumentum,  pelles  hirsutae,  more  Scythico”  (163).  Pe  Marte  îl  consideră 

protectorul  anume  al  neamului  lor  –  “peculiare  gentis  […]  numen”  (164); 

Attila îl visează dăruindu-i sabia de care nu se va despărţi niciodată. Sorţii 

izbânzii se află în mâinile războinicului zeu, căruia, înaintea începerii luptelor, 

i se aduc sacrificii şi i se adresează jurăminte. Scriitorul prezintă acest ritual 

în momentul premergător atacului lui Attila asupra oraşelor Galiei. Sufletele 

celor căzuţi sunt şi ele cinstite prin jertfe: “Suorum funeribus Hunni, more suo, 

parentarunt” (165). Ritualul funebru urmează, de asemenea, datina scitică: 

mormintele  sunt  situate  la  drumul  mare  şi  marcate  cu  obeliscuri  de  piatră. 

Attila însuşi va fi înhumat alături de celelalte căpetenii ale hunilor, în valea 

Keazo, în amintirea sa fiind celebrate jocuri de călărie şi intonate solemne 

cântece  funerare.  Cât  despre  tradiţia  cântecelor  de  vitejie,  ea  este  preluată 

de  la  vechii  greci  şi  păstrată  şi  de  maghiari. Aceştia  din  urmă  şi  celelalte 

neamuri  ale  spaţiului  geografic  descris  sunt  surprinşi  de  scriitor  în  felurite 

instantanee ale traiului lor de zi cu zi ori în momentele semnificative ale vieţii 

lor. Cotidianul îndeletnicirilor agricole, al creşterii animalelor şi al viticulturii 

este zugrăvit în alternanţă cu pitorescul zilelor de sărbătoare sau cu odihna 

în  mijlocul  naturii,  încât  posteritatea  retrăieşte  aievea  parcă  secole  apuse 

din vieţuirea neîntreruptă a neamurilor. Cumanii dintre Dunăre şi Tisa cresc 

turme de oi şi herghelii, dar ariditatea regiunii îngreunează adăparea acestora 

şi face ca ogoarele să rodească numai bostani; din aceeaşi cauză, focul este 

întreţinut cu bălegar şi cu trestie. Locuitorii Lugojului sunt, mai toţi, călăreţi 

în slujba armatei – “fere omnes, equites militiae dediti” (167). În Cremnicia, 

Cassovia şi Sibiu, se bat monede de aur, numite “ducaţi”, şi de argint pur. 

Acestea, temporar, la poruncă regală, pot fi emise şi în alte locuri. Oamenii 

liberi din Oroszi asigură uşierii regelui şi ai reginei, bucurându-se pe merit 

de încrederea desăvârşită a casei regale: “Populus fidus, nulla proditio eorum 

ministeriis  facta  fuisse  unquam  cognita  est,  quamvis  libere  ingrediantur 

regis et reginae cubiculum” (168). Boierii valahi se supun maimarelui cetăţii 

Făgăraş;  din  acest  motiv,  ea  apare  ca  un  mic  ducat:  “Haec  arx  est  veluti 

quidam parvus Ducatus. Subiecti enim sunt ei boiarones Valachi, qui arcis 

dominum observant, ut principem” (169). Băutul vinului este o plăcere pro-

prie tuturor zilelor şi popoarelor, berea aflându-şi doar puţini consumatori în 

această împărăţie a viilor. Cumanii, însă, prepară boza din mei şi apă, după un 

procedeu numai de ei cunoscut. Sunt evocate încoronări de regi şi ceremonii 

religioase. Referiri la similitudini şi deosebiri de rit, limbă sau port vădesc 

în umanist un îndeaproape cunoscător al tuturor aspectelor vieţii din regatul 

maghiar şi din principate.

---