Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 61
De pe stânca în ale cărei măruntaie au fost săpate beciuri pentru vin, la fel de extinse ca şi clădirile de deasupra, oraşul Buda veghează peste îm- prejurimi, copleşindu-le cu turle îndrăzneţe. Iar Vişegradul, reşedinţă regală şi el, ridicat pe malul Dunării, la poalele unui munte împădurit populat de lincşi, îşi impune grandiosul castel care poate oferi ospitalitate la patru regi deodată, precum şi escortelor lor, având peste trei sute cincizeci de încăperi. Curtea sa, sprijinită pe bolţi, este scăldată de lumina cu parfum de tei a primăverii, iar în inima ei, din înaltul unei fântâni de marmură roşie, ornată cu chipuri de muze, Cupidon stoarce din burduful său apă – adusă prin conducte tocmai din munte – ori, în zilele de sărbătoare, la porunca lui Corvinus, care a închipuit toate acestea, vin: alb sau roşu. În capela curţii, împodobită cu mozaic şi tablouri, o orgă cu tuburi de argint şi trei altare de alabastru aurit apropie făptura umană de divinitate. Palatul se continuă, în două direcţii, cu săli regale care, într-o nouă curte interioară, se bucură de priveliştea unei alte încântătoare fântâni înconjurate de un peristil cu coloane de marmură, având toate vedere la Dunăre şi la podgoriile de dincolo de valurile ei. Furat de grandoarea epocală a edificiului, umanistul mărturiseşte: “Haec aula praeter situs amoenitatem,
(175). (Aflăm, cu această ocazie, că scriitorul a ajuns, într-un moment al peregrinărilor sale, în capitala Franţei). Fortăreaţa care, de pe cel mai înalt pisc al muntelui brăzdat de prăpăstii, adăposteşte faimoasa coroană sfântă, este legată prin muri puternici, coborând pe abruptul povârniş, de o altă cetate, “de apă”, expusă valurilor Dunării. Prepozituri, abaţii, episcopii, catedrale, cetăţi, palate, ocoluri vânătoreşti se perindă din voia autorului în faţa ochilor cititorului, într-un inepuizabil şi copleşitor spectacol. O atmosferă creştină le sfinţeşte pe toate. O emană pietatea cu care sunt cinstite moaştele sfinţilor din racle şi memoria marilor regi, adânca evlavie a omului de rând şi ardoarea cu care se construiesc lăcaşe de cult. Capela ridicată lângă Strigoniu, cu imense cheltuieli, de cardinalul constantinopolitan Bakócz Tamás, concepută în întregime din marmură roşie, împodobită cu picturi, are cupola de cupru aurit. O alta este sediul unei biblioteci ticsite cu felurite codice. Măreţia arhitecturală şi spirituală se îngemănează cu cea a naturii: în vecinătatea fortăreţei care adăposteşte cele două capele ale Ungariei mitropolitane (!) şi care este cetatea de scaun a arhiepiscopului (catolic!) de Strigoniu, (vestită ca loc de naştere şi de botez 62 ANTAL GYÖNGYVÉR al primului rege maghiar, Sf. Ştefan), un turn de apă ieşit din comun opune fiebinţeala apei termale gelidităţii Dunării: “In qua thermae tanto impeto erumpunt, ut molam circumagant. Auditu res admiranda, eodem tractu fere contiguo, iisdemque venis quam gelidam Danubii decurere et thermas erumpere” (177). Curând se desluşeşte imaginea Muntelui Sacru al Ungariei şi a lacului Balaton. Mai încolo, un ţinut mlăştinos a fost drenat şi îndiguit spre a deveni suportul puternicei cetăţi Óvár (Altenburg) a reginei Maria, care s-a îngrijit ca din braţul Dunării, formând în apropiere trei insule bogate în sălbăticiuni, să se aducă în incinta cetăţii apă proaspătă, care să primenească aerul. Ceea ce atrage atenţia scriitorului la Pesta, oraş populat de mai multe etnii, este renumita piaţă de mărfuri, precum şi vinurile de excepţie; soiuri de o savoare aparte par a fi cretane şi îi duc în ispită pe bărbaţii locului, surprinşi de penelul artistului în ipostaze cvasi-groteşti: “Conspiceres in praedicto Danubii campo multos homines, iacentes interdiu, qui Bacchum Pesthi dul- cissimum, praeter rationem exhaustum, decoquant et in longas horas despu- ment, destertantque” (178). Memorabil este aici şi tabloul podului de gheaţă care acoperă Dunărea o bună parte a iernii: gros de un cot, rezistă la trecerea carelor încărcate, de parcă ar fi unul de stejar sau de piatră. Se consemnează că Matei Corvin a fost ales rege pe acest pod, pe când era închis de Ladislaus în temniţa de la Praga. Scriitorul dă glas, însă, şi unei obsedante temeri: turcii pot folosi podul de gheaţă pentru a invada şi jefui teritoriile ţării. Şapte oraşe montane, cu capitala la Zolyóm (Vetusolium), reprezintă din vechime o bogată sursă de venituri pentru reginele Ungariei, care deţin minele de aur, argint şi de alte metale, precum şi salinele. Tot reginei îi aparţine şi cetatea Diósgyör, unde privighetorile se întrec sub ferestrele odăilor regale. Bács (Bachia), a doua reşedinţă a arhiepiscopului de Kalócsa (Colocia), se bucură de necuprinsa bogăţie de peşte a Dunării: “Narratum mihi est, a fide dignis viris, mille circiter pisces lupos, sive lucios, mistos carpionibus, quorum longitudo mediam ulnam, brevitas vero, unam palmam non excesserit, hoc et in aliis locis ei vicinis uno ducato emtos fuisse” (179). Cât despre zestrea de peşte a râului Timiş, Olahus o dovedeşte luându-l martor pe prietenul său, umanistul flamand Cornelius Duplicius Scepperus, unul din negociatorii păcii de la Oradea; revenind în Belgia din misiunea sa diplomatică la Poartă, unde dusese tratative, în numele lui Carol Quintul, cu Soliman şi cu marele vizir Ibrahim, Scepperus trece prin Banat şi, cercetat de Olahus asupra impresiei pe care i-a lăsat-o acest colţ de lume, el redă un moment al călătoriei sale: “Dixit: se revertisse per hunc tractum Temesiensem, desertum quidem et nunc vastatum a Turcis, sed piscibus abundantem. Temesium fluvium se vidisse prae multitudine piscium veluti nigricantem et turbidum. Quendam etiam Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|