Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 53
care le face autori antici pe care îi consideră surse consacrate: Herodotos, Callimachos, Pompeius Trogus, Cassius Dio, Ptolemaeus. De asemenea, confruntă cronicile anterioare şi, când găseşte izvoare care nu i se par de încredere, este prudent, recurge la stilul indirect, îl lasă pe cititor să judece valoarea de adevăr a celor afirmate sau, de-a dreptul, combate exagerările ori informaţiile care contravin bunului simţ. Astfel, tratând originea sciţilor, după ce prezintă cadrul geografic şi lasă la voia lectorului considerarea Sciţiei asiatice sau europene ca leagăn al neamului ungar, contrazice vehement afirmaţia episcopului Iornandes că sciţii se trag din alirumne, vrăjitoare alun- gate de regele goţilor, Filimirus, şi siluite de nişte duhuri rele. Consideră că o atare incultură nu face cinste unui episcop şi regretă că această “nerozie”, publicată fiind, a fost preluată şi de alţi autori. Deoarece negura vremurilor demult apuse este de nepătruns, Olahus, asemeni lui Titus Livius, inserează legende şi mituri; unele din acestea fiind biblice, este de remarcat coexistenţa în paginile sale de proză, ca şi în cazul poeziilor, a elementelor creştine şi a mitului profan “clasic” (legendele Olimpului) sau de etnogeneză (legenda ciutei urmărite de Hunor şi Magog). Hercule zămisleşte trei urmaşi cu acea fiică a zeiţei Tellus care l-a ajutat să găsească vitele lui Geryon: Agathyrsus, Gelonus şi Scytha – aflaţi cu toţii la obârşia câte unui neam scitic –, din acesta din urmă trăgându-se şi maghiarii care, potrivit altor surse, descind chiar din Noe. Mai aproape în timp, când evenimentele devin tot mai lămurite, relatarea intră firesc pe făgaşul adevărului istoric: hunii îi atacă, pe vremea lui Valamirus, pe goţii conduşi de Ermanaricus, fiul lui Vitulfus, îi înfrâng din nou pe când se află sub conducerea lui Vinitarius; o parte a goţilor rămânând dincoace de Dunăre (ostrogoţii), ceilalţi trec Dunărea şi, promiţând lui Valens, fratele împăratului Valentinianus, că se vor creştina şi vor apăra imperiul de invaziile hunilor, se stabilesc la hotarele sale, ajung apoi în Italia, Galia şi Hispania, spunându-şi vizigoţi şi fiind supuşi, până la urmă, de hunii care pe ostrogoţi îi biruiseră mai devreme. Hungaria debutează narativ şi, adesea, pe parcursul ei, Olahus întrerupe descrierea cu oportune relatări, după cum în Atila – operă narativă – discursurile, portretele şi cadrele descriptive se constituie în memorabile digresiuni. Cele două lucrări vădesc astfel o anume simetrie structurală şi devin complementare. Ele sunt echilibrate şi ca volum, având, una, nouăsprezece, cealaltă, optsprezece capitole. Comună le este şi mândria obârşiei, invocată în debutul amândurora. Concepţia lui Olahus privind originea romană, pe cea dacică neamintind-o, a poporului şi a limbii române nu este singulară în epocă. Unele mărturii sunt edificatoare şi pentru Nicolae Iorga, care crezuse că “românii ar fi aflat de la umanişti italieni originea lor romană” (147). Astfel, la conciliul de la 54 ANTAL GYÖNGYVÉR Lateran (1514), unde se discută problema frontului antiotoman, arhiepiscopul de Gnezo, Jan Laski, arată că valahii sunt “fortes armigeri” – viteji bărbaţi de arme – şi precizează: “Dicunt se esse Romanorum quondam milites, ad
Specificul poporului şi a limbii române este un subiect de interes în această perioadă, atât în interiorul, cât şi în afara hotarelor. Preotul bistriţean Adalbert Wurmlocher scrie în 1546: “Ich mus das auch nicht schweigen, es ist umb uns ein Volck in Sprach und Sitten in der Religion von uns abgesondert, die wir die Walachen heissen, diese ob sie wol Christum bekennen, sind sie doch niemals der Römischen Kirchen unterwoffen gewesen, in die Ceremonien sind sie gar nicht mit uns […]. Sie lesen S. Paulus Episteln und die Evangelia nicht in jrer sondern in einer frembden Sprach, welche auch jre ungelehrten nicht verstehen” [grafie originală] (149). Călători din diferite colţuri ale lumii observă cele ce, pentru umanistul transilvănean constituie convingeri de nezdruncinat: “Questa gente, se bene e di rito greco, e pero
române, înrudind-o cu celelalte idiomuri neolatine: “De la lengua latina han resultado las generales que agora se usan en Italia, Espana, Francia y Vvalachia” [grafie originală] (151). Însă ideea derivării numelui valahilor din cel al generalului roman Flaccus, eroare preluată şi de Olahus, în spiritul cunoscutului vers ovidian, se perpetuează de la Enea Silvio Piccolomini, prin Toppeltinus, şi la cronicarii din Principate, iar Pierre d`Avity (1573- 1635) susţine: “Mais aujourdhuy ce pays de Dace comprend la Transyivanie,
orizont pentru concepţia lui Nicolaus Olahus despre etnogeneza românească şi despre formarea limbii române, reflectând in nuce atitudinea europeană faţă de această problemă. Cu toate acestea, “Nicolaus Olahus este primul care susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor; el se bazează în astfel de afirmaţii pe originea lor comună” (153). Protestul antiotoman devine o dominantă a scrierilor lui Olahus. În
nedisimulată plăcere felul în care regele lor, Tamerlanus, înfrângându-l pe Baiazid, îl poartă prin Asia întreagă, închis, ca o fiară, într-o cuşcă. Datorită nenorocirilor ireversibile pricinuite în vremea sa de turci neamurilor creştine, Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|