Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 47
comunitate, care scriu, de aceea, fără a se remarca printr-un stil propriu. În cele din urmă, noua orientare conferă istoriografiei un caracter nuvelistic, aceasta presupunând impunerea unei forme şi a unei structuri literare, dar şi ocurenţa unor motive specifice literaturii şi, tot mai des, utilizarea introspecţiei, consacrate de Sfântul Augustin şi redescoperite de Petrarca. (În privinţa speciei confesiunilor, un premergător, model declarat al unor discipoli (131), poate fi considerat şi francezul Jaques Auguste de Thou.) Urmând tradiţia lui Herodot şi Xenophon, se cultivă şi memorialul de călătorie (Cuspinianus – Diarium, Bartholinus Riccardus – Odeporicon), de asemenea ca specie literară, încât nimic nu mai aminteşte de începuturile concretizate în însemnările negustorilor din veacul al XIV-lea. În cele din urmă, speciile se întrepătrund, iar proza se amestecă cu versurile. Deşi de provenienţă barocă, motivul perisabilităţii umane solicită odată mai mult deschiderea către istoriografie, iar intenţia de influenţare a viitorului prin consemnarea şi comentarea celor trecute, prin decantarea „învăţămintelor”, motivează dezideratul moral al scrierilor. În Transilvania, Rogerius, italian de origine, scrie Carmen miserabile, urmat fiind de Thuróczi şi Szerémi. Drama de la Mohács, care a marcat profund viaţa lui Nicolaus Olahus şi care a rămas vie în numeroase cronici, este surprinsă şi de Brodarics István, bun prieten al lui Olahus şi, totodată, personaj cunoscut din scrierile acestuia. Istoricul de renume Forgách Ferencz încearcă să apere interesele lui Iacob Eraclidul pe lângă Ferdinand prin a sa Deliberatio (1561), în care se cristalizează un nou filon al memorialului istoric: cel politic, în sens machiavellic. Căci, în redarea bizarului Despot, al cărui istoric de curte devine, Forgách aminteşte de Machiavelli zugrăvind pe Castruccio Castracani. De la jurnalul de diplomaţie al polonezului Jeronimus Laski despre solia, din partea lui Ioan Zápolya, la Soliman, de la Petrus Bánfi şi Bánffy Gergely, care descrie întrevederea din 1575 dintre Ioan Sigismund şi Soliman II, de la Benkő Máté, scriind despre solia de la poartă din 1619, depăşindu-se în timp generaţia lui Nicolaus Olahus, se ajunge la remarcabilul Zamozius, la Borsós Sebestyén şi Nagy Szabó Ferencz, cultivatori, în spiritul Reformei, ai limbii materne. Pasul înainte datorat acestora îl constituie atitudinea critică faţă de surse, proprie şi lui Nicolaus Olahus, însă, pe alocuri, cu o notă moralizatoare şi empirică, dar şi cu asumarea responsabilităţii pentru cele afirmate, în măsura justeţii izvoarelor. Când cele relatate par să depăşească limitele verosimilului, Olahus lasă la latitudinea cititorului aprecierea adevărului. Contribuţia şcolii biondine la progresul acestei literaturi se concretizează în îmbinarea istoriografiei cu geografia, a ştiinţelor cu arta cuvântului, a consemnării cu comentariul istoric, acesta din urmă având multă vreme, ca 48 ANTAL GYÖNGYVÉR unic reprezentant în Transilvania, pe acelaşi Forgách Ferencz, pătruns de nostalgia vremurilor Corvinului. Descoperitor al Comentariilor “amărui” ale istoricului dalmaţian L.Tubero, acesta se lasă influenţat de ele în stil şi metodă, admirându-l, în acelaşi timp, şi pe Tacitus (deşi Machiavelli îl readuce în prim plan pe Titus Livius). Forgách, cunoscând lucrarea Methodus a lui Jean Bodin, preia de aici grija pentru explicarea formării legilor şi a funcţiilor statului, precum şi pentru justificarea acestora prin argumente istorico-politice. Componenta geo-istorică, oferă şi ea, în Transilvania, prin Nicolaus Olahus, opere de valoare europeană: Hungaria şi Atila. Influenţa lui Blondus, cu a sa Italia illustrata, se simte la Olahus în atenţia sa distributivă pentru aspectul istoric, geografic, etnografic, numismatic, economic, cultural, politic şi moral, aceste preocupări, finalizate cu succes, situându-i opera la nivelul exigenţelor vremii, în rând cu Germania illustrata a lui Aventinus, cu Rerum
modelul monografiei lui Tacit, Germania) sau cu descrierile umaniste ale unor teritorii mai mici, realizate de Albert Kranz de Hamburg (Saxonia – 1520;
Olahus. Scriitorul transilvănean însă, eşuând, datorită dezbinării creştinătăţii şi a regilor, în demersurile sale diplomatice, face concesii intensului său patos antiotoman şi, ca pentru a contracara nenorocirea poporului său, oferă o viziune hiperbolică atât a spaţiului geografic, cât şi a timpului istoric al patriei. Prin aceasta, mărginirea omului în faţa copleşitoarelor, dramaticelor evenimente se dizolvă în atotputernicia scriitorului, care dă speranţei aripi neîngrădite. Fără a atinge valoarea comentariului istoric – cea mai prestigioasă specie în domeniu, lucrările lui Olahus câştigă, în schimb, laurii literaturii artistice. Spaţiul carpato-danubian se află în centrul atenţiei şi a altor scriitori din Transilvania; Antonius Verantius redă, prin aceeaşi metodă a ilustrării, Moldova, Muntenia şi Ardealul (133), iar Georg Reicherstorffer (Reichesdorf) dă la iveală Chorografia Transilvaniae (1550). (La acestea se adaugă capo- dopera în versuri a sasului Christian Schesaeus, Ruinae Pannoniae.) În multe privinţe, aceşti scriitori au predilecţii comune cu Olahus: cursul descriptiv este intersectat pe alocuri cu relatarea unor anecdote, iar interesul aparte pentru “curiozităţi” aduce în prim plan, la momentul potrivit, comunitatea închisă a secuilor. Le este propriu şi visul european al principelui ideal, prezent şi în operele cronicarilor umanişti din Moldova şi Muntenia. Uneori, principele care s-a dovedit a le înşela aşteptările este re-creat în lumini favorabile, deve- nind personaj literar, ca în cazul regelui Ioan de Zápolya, văzut de Mindszenti György (134). Valorificând aspectele meritorii şi în concordanţă cu cerinţele epocii ale Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|