Nicolaus olahus

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

39

pierderea celor dragi, istoria antică şi contemporană, meditaţia asupra sorţii 

şi altele. De asemenea, cizelarea atentă a expresiei, concizia poetică şi efectul 

emoţional  încadrează  poeziile  olahiene  în  categoria  primară  a  epigramei. 

Unele poeme de minimă dimensiune dobândesc valenţe sentenţiale, altele, în 

locul adevărurilor imuabile, transmit instantanee surprinse din cotidian, după 

modelul creaţiilor lui Calimachos şi ale cenaclului din insula Cos, despre care, 

în aceeaşi prefaţă, se observă: “ceea ce le face şi mai preţioase pentru noi este 

faptul că prin ele putem pătrunde în viaţa de zi cu zi, putem fi martori la mediul 

pitoresc, viu şi colorat, în care trăiau aceşti oameni” (107). Prin caracterul 

lor  neoalexandrin,  prin  interesul  pentru  nugae  (lucruri  mărunte),  multe  din 

versurile  lui  Olahus,  datorită  informaţiilor  pe  care  le  oferă  implicit,  fac  să 

transpară din ele atmosfera cotidiană a unor medii sociale, situaţii concrete, 

mentalităţi,  personaje  ale  timpului  –  toate  acestea  conferindu-le  o  valoare 

documentară similară cu cea a celorlalte scrieri ale umanistului. Alături de 

poemele ample, având un filon epic (istoric, mitologic sau filosofic), descinse, 

de  asemenea,  din  tradiţia  antică,  aceste  versuri,  ca  apogeu  al  artei  literare, 

întregesc personalitatea autorului lor cu imanente dimensiuni, care nu pot fi 

regăsite în celelalte scrieri ale sale. Prin ele, fiinţa sa se desăvârşeşte afectiv, 

unele rezonanţe fiind chiar mai intime decât cele care răzbat din epistolele 

sale, singurele cu care pot fi comparate, din acest punct de vedere. De altfel, 

câteva poezii dezvăluie atribute aparte ale firii umanistului şi nu există alte 

creaţii, nici între discursurile sale, unele remarcabil de vehemente, din care 

să se contureze, atât de natural şi de spontan, silueta spirituală a lui Nicolaus 

Olahus. Aflăm din ele că, dincolo de cortine, de faldurile veşmântului său de 

înalt prelat, există omul – uneori nestăpânit, mânios pe cei care îl trădează, 

altădată, ajuns la capătul puterilor, şovăitor, îndoindu-se de rostul rugăciunilor 

sale  de  biet  creştin.  La  revoltă,  cuvintele  îi  sunt  amare  şi  cad  greu  ca  un 

blestem, încât e de mirare că, atât de supărat, mai stă să le modeleze în măsuri 

de vers:

   

“Improbe, quid garris totam cantate per urbem

   

 

Heu, facinus vitae iam patet omne tuae,

   

Quam nihil improbitate vitaque scelesta

   

 

Atque malo ingenio spurcius esse potest.

   

Nam nullam pateris castam penetrare puellam

   

 

Ad foedas aedis hospitiumque tuum,

   

Quin spurco Veneris cogas servire furori

   

 

Turpiter et spolies virginitate sua.

   

Virgineamque pubem multo furibundus Iacho

   

 

Deturpas manibus dedecorasque tuis.

---

40

ANTAL GYÖNGYVÉR

   

Inque lupanari multas versaris in horas

   

 

Atque meretricios quaeris habere iocos.

   

Hinc tibi morbus edax faedatos occupat artus 

   

 

Et male corruptum perfide corpus olet. […]

   

Pauperior cum sis Iro, tamen usque superbis

   

 

Et misera patris futilis orte domo,

   

Et cum sis solitus turpem producere vitam,

   

 

Proh, scelus erga omnes scommata sicne iacis?

   

Praemia digna tuis scelerate rependes

   

 

Si qua fides superis vitiis et adhibenda Deis!” (108)

În acest chip transfigurat de indignare, în acest limbaj, dus până la licen-

ţios  în  atacarea  detractorului,  abia  dacă  poate  fi  recunoscut  umanistul.  Iar 

cuvioasa faţă bisericească cu atât mai puţin, în frământarea lăuntrică plină de 

incertitudini, surprinsă în elegia scrisă la moartea fratelui său: 

   

“Tristia sed quoniam possunt non fata levari,

   

 

Cur vana petimus numina dura prece?

   

Non esset Priami sedes, si vota valerent

   

 

Diruta, sed staret regia celsa senis

   

Nec Paridis caesum manibus defleret Achillem

   

 

Diva suis nimphis concomitata Thetis.” (109) 

Acestea nu sunt, însă, izbucniri ale unor permanente, mocnite şi refulate 

îndoieli,  ci  doar  ezitări  de-o  clipă,  omeneşti,  în  marile  încercări  ale  vieţii. 

Ceea ce stârneşte, în schimb, o statornică revoltă în inima sa, este desfrâul şi 

imoralitatea. Un singur distih, anatemizând, parcă, la modul cel mai şocant, 

pornirile depravate ale femeii, transformă clericul, preţ de un scurt coşmar, 

într-o stihie întunecată, dospind un soi de imprecaţie: 

   

“

Omnia concepto cessant animantia foetu

   

 

A coitu, sed equa et foemina sola coit.” (110) 

Aspru în invectivă, dar oarecum cu umor, poetul atacă, într-o epigramă de 

factură modernă, un medic nepriceput, totodată soldat fanfaron:

   

“Cur medicinae artem stupidus vecorsque fateris

   

 

Cum non sis medicus, sed mage skatofagoV [...]

   

Cumque olido incedas graviter barbatior turco

   

 

Nec tamen exuperas corde nec arte caprum.” (111)

Acelaşi gen de epigramă, în sens actualizat, îl ilustrează critica ipocritului 

casier al reginei Maria, teafăr când îi jecmăneşte pe alţii, şchiop când e să 

---