Nicolaus olahus

32

ANTAL GYÖNGYVÉR

Privind  etapele  activităţii  sale  literare  (83),  urmărind  evoluţia  de  la  un 

domeniu la altul al preocupărilor, se constată înclinarea sa, în tinereţe, către 

ştiinţa ocultă – fapt concretizat într-un un tratat de alchimie, Processus uni-

versalis, pe care îl semnează cu pseudonimul Nicolaus Melchior şi care este 

publicat la Frankfurt, la cei treizeci şi doi de ani ai săi, în 1525.

Literatura,  în  sens  restrâns,  este  o  pasiune  pentru  Olahus,  fundalul 

celorlalte  îndeletniciri,  un  liman  al  permanenţei.  Deşi  perioada  la  care  se 

restrânge activitatea sa de epistolograf şi de poet, de-ar fi să judecăm după 

datarea scrisorilor şi a versurilor sale, nu pare edificatoare, rămâne o certitu-

dine, pe de o parte, că iubitorul cuvântului frumos din fiinţa umanistului nu 

s-a născut la o dată precisă şi nici nu s-a stins în momentul în care se întrerupe 

firul epistolelor şi al poemelor sale ajunse la noi şi că, pe de altă parte, ceea 

ce  a  păstrat  posteritatea  din  etapele  următoare  ale  creaţiei  sale,  este,  din 

perspectivă artistică, de o importanţă definitorie. 

Încadrarea, însă, a perioadelor între limite de timp lasă de dorit. Astfel, 

autorii monografiei din 1968 stabilesc că, după întreruperea activităţii poetice 

începute pe băncile şcolii şi continuate la curtea regilor maghiari, umanistul 

s-a întors la această pasiune a sa nu prin versurile care marchează, îndurerate, 

sfârşitul lui Erasmus (26 iulie, 1536), cum crezuse Ştefan Bezdechi, judecând 

după corespondenţa dintre Olahus şi umnaistul belgian Craneveldius (unde 

Olahus afirmă că demult nu a mai scris versuri) (84), ci prin poezia dedicatorie 

la  lucrarea  sa  istorică  Atila,  adică  la  16  mai  1536  (85).  Faţă  de  acestea, 

precizând că, aşa cum se va vedea, Hungaria premerge ca redactare, după 

părerea noastră, epopeea hună, semnalăm în ediţia lui Stephanus Hegeüs a 

versurilor lui Olahus (86) o poezie plină de umor, un soi de cântec de petrecere, 

datând din l536, pe care Olahus îl concepe în numele prietenului său, Iacobus 

Danus (87). Probabil că tocmai această “travestire” i-a putut deruta pe exegeţi 

în stabilirea “debutului” în exil al poetului. Este adevărat, I.S. Firu şi Corneliu 

Albu se referă la “prima înfăţişare în public, ca poet, a lui Nicolaus Olahus” 

[s.n.] (88) în Ţările de Jos. Însă, cum prima ediţie a prozei istorice olahiene 

apare, prin Sambucus, la Basel, în 1568, iar epitafurile dedicate lui Erasmus 

fuseseră tipărite de Ruthgerius Rescius deja în martie 1537, la Louvain (89), 

este evident că cercetătorii amintiţi nu se referă la versuri tipărite când revin 

asupra celor stabilite de Ştefan Bezdechi. Fiind vorba, deci, de versuri care 

nu  au  văzut  lumina  tiparului,  rezultă  că  menţionatul  cântec  de  petrecere 

precede  cronologic  atât  poezia  considerată  de  Ştefan  Bezdechi  drept  de 

debut în exil, cât şi pe cea apreciată ca atare de I.S. Firu şi Corneliu Albu. 

Cu toate acestea, dacă data menţionată în ediţia Hegedüs este în concordanţă 

cu realitatea, adevărata poezie de debut în exil nu ar fi cântecul de petrecere, 

ci chiar prima poezie a ediţiei, adresată lui Cornelius Graphaeus Scribonius, 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

33

elogiind talentul aceluia oglindit în versurile trimise reginei Maria. Această 

piesă poartă menţiunea “Bruxellis. Anno 1535” (90). Amintim aici, ca dovadă 

că Nicolaus Olahus nu renunţase la poezie nici înainte de stabilirea în Ţările 

de Jos, epicediul pe care i l-a scris eroului Bakyth Pál, în 1528, presupunând 

în mod firesc că nu l-a realizat la ani de la moartea acestuia.

  În  privinţa  limitei  superioare  a  perioadei  de  creaţie  poetică  din  viaţa 

lui Olahus, se poate preciza doar că cel mai târziu an menţionat explicit este 

1541, când umanistul mai avea să zăbovească preţ de un an în exil. Aceste 

versuri se referă la pierderea finului său Gabriel, fiul de cinci ani al prietenului 

Emericus de Calna, copil a cărui naştere umpluse de bucurie inima poetului, 

după ce acesta jelise moartea fratelui său, Matei.

  Scrisorile  lui  Nicolaus  Olahus,  dincolo  de  o  corespondenţă  obişnuită, 

fără pretenţii beletristice, dar având o importanţă documentară majoră, conţin 

valoroase  pagini  de  adevărată  literatură,  scăldate  în  licoarea  Castalidelor. 

Aparent, epistolele aparţin intervalului 1527-1538, însă, multe din ele nefiind 

datate  şi/sau  neavând  destinatarul  menţionat  în  mod  explicit,  o  cercetare 

atentă  a  lor  ar  putea  lărgi  hotarele  acestei  perioade  şi  aduce  noi  informaţii 

privitoare  la  aspectele  neelucidate  ale  vieţii  umanistului.  În  prefaţa  ediţiei 

din  1875  a  acestei  corespondenţe,  editorul,  Ipolyi Arnold,  apreciază  astfel 

valoarea lor: “Belőle értesülünk mikép hazánknak egyik itthon képzett férfia a 

művelt külföld egy része tudós férfiai egész körének központját képezi éveken 

át  […];  előttünk  álland  egy  eddig  ismeretlen  egész  humanistai  irodalmi  s 

tudományos  iskolának  köre,  melyet  Oláh  Miklós  hazánkban  s  a  külföldön 

képzett s alakított” (91). 

 Dincolo de aceste consideraţii de ansamblu asupra poeziilor şi scrisorilor 

olahiene,  se  cere  făcută  o  observaţie:  din  periodizarea  activităţii  literare  a 

lui Olahus rezultă că operele sale aparţin unor domenii variate, putându-se 

urmări deplasarea interesului său de la ştiinţă la literatură, apoi la istorie şi, 

în cele din urmă, la religie, fără a se putea constata, totuşi, limite tranşante, 

mai ales că, în cadrul domeniilor, operele pot fi subclasificate pe teme. Calea 

maturizării  sale  artistice  îşi  atinge  apogeul  tocmai  în  floarea  vârstei,  prin 

creaţiile poetice şi, mai cu seamă, prin cele două monografii umaniste de mare 

valoare, Hungaria şi Atila. (În afara unor fragmente, niciuna din creaţiile de 

vârf ale umanistului nu a fost cunoscută cititorului român, până la traducerea 

noastră integrală publicată în anul 1999 (92).) Or, prin aceste opere, Nicolaus 

Olahus  s-a  dăruit  ca  scriitor  lumii,  cu  toată  strălucirea  talentului  său  şi  în 

pofida vitregiilor timpului, de care se arată mereu tulburat.

 Monografiile sale umaniste, în pofida importantelor informaţii oferite, 

nu sunt stricte documente, ci, prin forma în care sunt redactate, prin expresia 

îngrijită,  prin  eroii  care  poartă  atributele  unor  autentice  personaje  literare, 

---