Nicolaus olahus

28

ANTAL GYÖNGYVÉR

arhiducele de Habsburg, protector al protestanţilor, rostite în faţa orăşenimii 

revoltate  de  cârmuirea  catolică  a  arhiepiscopului  (“Wir  wissen  die  Sache 

ad  partem  zu  tun  […],  es  wird  dem  Wolochen  nicht  alle  Zeit  nach  seinen 

Willen fortgehen” (68) ), pălesc înaintea preţuirii lui Olahus de către Erasm. 

Autorul remarcilor ironice, din Stultitiae Laus, la adresa conducătorilor bise-

ricii catolice, al criticilor mai dureroase decât însăşi Reforma, adversar făţiş, 

totodată,  şi  al  reformaţilor,  reprezentaţi  în  anturajul  său  de  aprigii  preoţi 

Zwingli şi Oecolampadius (69), rămâne definitiv prietenul lui Olahus. Această 

prietenie  este  posibilă,  printre  altele,  pentru  că  amândoi  sunt  conştienţi  de 

carenţele din sânul ambelor biserici; unul, dezbrăcând veşmintele clericale, 

fugar din propria patrie din calea celor care îi arseseră, în lipsa lui, cărţile, 

refuză,  în  acelaşi  timp,  dezamăgit  de  Reformă,  şi  colaborarea  cu  Luther; 

celălalt,  provenind  dintr-o  stirpe  de  ortodocşi  catolicizaţi,  botezat  în  acest 

rit şi corifeu al catolicismului, judecând cauzele din sânul bisericii catolice 

care  au  determinat  protestantismul,  trece  la  primenirea  acesteia.  Nu  poate 

schimba  temeliile  sale,  la  care  Evul  mediu  adăugase,  în  1215,  ca  rival  al 

ordinului  călugăresc  înfiinţat  în  1208  de  Francisc  de Assisi  şi  legiferat  în 

1210  de  Inocenţiu  III,  ordinul  dominicanilor  (aprobat  în  1216  de  Honoriu 

III), căruia omenirea îi datorează ceea Erasm numeşte, în scrisoarea sa către 

Olahus, “sinistra instituţie a Inchiziţiei” (70). Dar îi poate conferi o doctrină – 

iniţiativă pe care o complineşte în 1560, tipărind la Tyrnavia, pentru slujitorii 

acestei instituţii, Instructio pastoralis ad clerum. Lucrarea are treizeci şi opt de 

capitole şi este curând urmată de convocarea unui sobor, în aceeaşi localitate, 

prin care se decretează ca fiecare parohie să aibă câte un învăţător. În 1561, se 

înfiinţează preparandia de preoţi de la Tyrnavia. Astfel, reorganizarea bisericii 

se desfăşoară în paralel cu restructurarea învăţământului. 

Ctitor  de  lăcaşuri  sfinte  şi  restaurator  al  lor,  în  anul  1554,  Olahus  îşi 

finalizează, pe de altă parte, proiectul educaţional, revizuind după principii 

umaniste toate nivelele şcolii, de la cel primar pînă la cel superior, eradicînd 

învăţământul scolastic. În 1559, cursurile şcolii capitulare, întrerupte la Stri-

goniu, sunt reluate la Tyrnavia. Multe asemenea acţiuni sunt întreprinse, din 

nou,  pe  cheltuială  proprie.  Ia  fiinţă  seminarul  şi  internatul  şcolii  catolice, 

se ridică la zece numărul şcolilor ecleziastice, dezvoltându-se, în paralel, şi 

învăţământul laic. Materia de învăţământ, trecută şi ea prin filtrul orientării 

umaniste  şi  prin  exigenţele  pe  măsură  ale  episcopului,  suferă  schimbări, 

adăugându-se studiului noi autori antici. În cele din urmă, Tyrnavia, reşedinţa 

episcopală, primenită în chip de “mica Roma” (71), se îmbogăţeşte şi cu o ti-

pografie, aceasta asigurând manualele şcolare concepute sub îndrumarea uma- 

nistului,  permanent  preocupat  de  studiul  tinerilor.  Prin  considerabilul  său 

sprijin financiar, numeroşi tineri, înrudiţi sau nu cu el, îşi desăvârşesc formaţia 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

29

în străinătate (72), inimosul episcop veghindu-le cariera chiar şi de dincolo 

de mormânt, prevăzând prin testamentul său sume generoase, în acest scop. 

Această calitate de mentor şi de părinte a personalităţii sale l-a însoţit toată 

viaţa. În anii petrecuţi în Ţările de Jos, se editaseră cărţi pe cheltuiala sa şi, 

la un moment dat, un student, acuzat pe nedrept, a fost salvat din ghearele 

Inchiziţiei prin intervenţia pe lângă acelaşi Olahus a lui Ruthgerius Rescius, 

fostul tipograf de renume, pe care Erasmus îl propune profesor de elină la 

universitatea de la Louvain, în propriul său loc.

După ce reuşeşte sistematizarea învăţământului, la conciliul de la Trente, 

cu  cinci  ani  înainte  de  a  se  stinge  din  viaţă,  Olahus  mai  solicită  un  ajutor 

pentru  biserica  al  cărei  prinţ  întru  pietate  este.  În  această  calitate,  care  îi 

încununează ca o aureolă virtuţile şi nobleţea spirituală, se îngrijeşte de prinţii 

şi  împăraţii  desemnaţi  de  istorie:  este  naşul  fiicei  Johanna  a  lui  Ferdinand 

(1546), îl încoronează pe Maximilian, fiul aceluiaşi, ca rege ungar (l563) şi 

rosteşte discursul funebru pentru Ferdinand I. 

În urma lui Olahus, un dialog polemic încins între critici rămâne mărturie 

a complexităţii contextului istoric şi confesional de atunci, pierzându-se din 

vedere că, orice hotărâre ar fi luat în momentele invocate, ar fi stârnit, fatal, 

nemulţumiri, de o parte sau de alta. I se reproşează că n-ar fi ştiut “să respecte 

libertatea convingerilor religioase în măsura în care o reclamau concepţiile 

înaintate ale timpului” (73). Se afirmă, în apărarea sa, că cel care a insistat 

pentru păstrarea vechii credinţe ori pentru revenirea la ea (74) a făcut-o prin 

mijloace care “nu se aseamănă întru nimic cu cele utilizate în Germania sau 

Boemia” (75). Alternativa care l-ar fi putut feri de a fi astfel judecat ar fi fost 

cea aleasă de Erasm. Olahus s-a expus, însă, universului lumesc, slujind cu 

pietate divinitatea. 

 

 

4. NICOLAUS OLAHUS – OMUL DE ARTĂ.

PATRONUL UNOR MONUMENTE ARHITECTURALE. 

BIBLIOFILUL. COLECŢIONARUL

Adevărata moştenire lăsată în urmă de Nicolaus Olahus sunt inestima-

bilele  bunuri  spirituale  păstrate  între  coperţile  cărţilor  sale,  precum  şi  cele 

materiale, mobile şi imobile, purtând deopotrivă marca personalităţii sale şi 

a unei epoci. 

În privinţa acestora din urmă, preţuirea de care se bucura pretutindeni în 

Europa, se datorează profilului personalităţii sale de protector al artelor (76), 

---