Nicolaus olahus

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

45

câteva epitafuri lui Ursinus, prietenul comun care s-a sinucis. Pe marginea 

temei  literare  se  ţes  numeroase  scrisori  versificate,  având  ca  destinatar  pe 

amintitul secretar al lui Ferdinand, pe Franciscus de Burgundia, îndemnat să 

evoce ultima zi a lui Erasm, pe Craneveld, pe Hubert de Lüttich – şi lista 

continuă. În ce măsură are Olahus conştiinţă de poet – aceasta este o problemă 

care nu se poate discuta în afara creaţiilor sale poetice autentice. Spiritul ludic 

monden, căruia i se datorează versurile ocazionale, nu tulbură „trista lumină” 

a adevăratelor poeme, ci dovedeşte că omul prin care se întrupează artistul 

este parte vie a timpului său, lăsând poetului nemurirea.

2. PROZA. VALORI DOCUMENTARE

ŞI VIZIUNI SUBIECTIVE 

   

 

a) Genul proxim

Având  ca  generos  model  clasicismul  antic,  umanismul  renascentist  se 

află la răscruce de drumuri, îngemănând ştiinţa şi arta. Noul context spiritual 

răzbate  în  cuvântul  scris.  Cadrul  istoric  înţesat  cu  litigii  marcante  impune 

scrisului, în numeroase cazuri, un rost aparte, de redare a încrederii, de con-

ştientizare a faptului că omul nu poate fi înfrânt definitiv, nici ca individ, nici 

ca popor.

Relevarea legăturii cu teritoriul locuit conferă o nouă dimensiune isto-

riografiei  şi  geografiei,  pământul  şi  omul  se  înrâuresc  reciproc,  se  dăruie 

unul  altuia,  de  unde  rezultă  o  spiritualitate  specifică,  irepetabilă  de  la  un 

popor la altul. Este, însă, prea devreme pentru ca această conştientizare să 

se cristalizeze în conştiinţă naţională. Cu toate acestea, având de partea sa 

şi militantismul creştin, ea este suficient de puternică, pe de o parte, pentru 

a fi un imbold al luptei, pline de sacrificii, pentru păstrarea fiinţei neamului, 

pe  de  alta,  pentru  a  uni,  în  pofida  tuturor  deosebirilor,  popoarele  Europei 

centro-apusene  împotriva  flagelului  otoman.  Aceasta  conferă  umanismului 

epocii o dominantă care o distinge de toate momentele umaniste considerate 

în diacronie: caracterul antiotoman. 

Istoriografia cunoaşte numeroase specii, în care obiectivitatea şi carac-

terul subiectiv îşi dispută întâietatea; aceasta din urmă poate decurge fie din 

însăşi natura scrierii, fie din mărginirea memoriei umane (de care se plânge 

şi Nicolaus Olahus, între altele, în Ad lectorem, poezia care precede scrierea 

sa  geo-istorică,  solicitând  îngăduinţă  din  partea  cititorului),  fie  din  voinţa 

---

46

ANTAL GYÖNGYVÉR

autorului. Memoriile, un soi de autobiografie în travesti, cu eul imanent, conţin 

imagini retrospective, în timp ce jurnalul se rezumă la însemnări cotidiene, aşa 

cum, într-o formă aparte, se întâmplă şi în Efemeridele lui Nicolaus Olahus, 

ele  putând  fi  considerate  o  pseudo-operă  istorică,  având,  însă,  valoarea 

documentară a unui jurnal. Minutele, bileţele cu notiţe, pot fi apreciate drept 

modele ale efemeridelor, în vogă mai ales pe la 1600 (Geschichtskalendern). 

Dacă la unii autori obiectivitatea rămâne un searbăd miraj, coordonata 

subiectivă prin disproporţiile dintre realitate şi viziunea asupra ei, mijloceşte, 

în schimb, zămislirea unei opere de artă.

Având în vedere şi presupusul amatorism, memorialiştii nu scriu istorie, 

ci sunt sursă de istorie (129). Eposul lor este personal şi, totodată, accesibil 

cititorului. Referindu-se la ei, în spaţiu maghiar, istoricul literar Kardos Tibor 

remarcă:  “Emberi  dolog,  hogy  az  egyéniséget  az  ember  jobban  megérti  a 

személytelen igazságnál” (130). 

În Evul mediu, jurnalul şi specia memoriilor se întrepătrunseseră, dând 

naştere unor scrieri de genul Casus Sancti Galli, care se impuneau şi aveau 

succes  tocmai  datorită  inserării  în  operă  a  unor  episoade  anecdotice  (gr.: 

apophtegma).  Petrarca  poate  fi  considerat,  şi  în  acest  sens,  un  deschizător 

de drum, fiind urmat de Giovanni Converrsino da Ravenna, care scrie des- 

pre  curtea  lui  Ludovic  cel  Mare,  de Antonio  Beccadelli,  prezentându-l  pe 

principele  Alfonso  de  Aragon,  de  Enea  Silvio  Piccolomini,  viitorul  papă, 

autorul  unei  cunoscute  descrieri  a  Europei,  sau  de  Galeotto  Marzio,  croni-

carul  chemat  să  corespundă  exigenţelor  regelui  Matei  Corvin  al  Ungariei 

renascentiste, după ce acesta dezavuase Chronica Hungarorum a lui Thuróczy 

János, o lucrare în spirit medieval, ca mai toate compilaţiile, peste care se 

impune,  mai  întâi  prin  Coluccio  Salutati  şi  Leonardo  Bruni,  noul  stil,  laic 

şi analitic. Mai târziu, Corvinus aduce la curtea sa pe Antonio Bonfini, care 

revoluţionează  istoriografia,  prin  orientarea  cu  adevărat  umanistă,  iniţiată 

de  Flavio  Biondo.  Capodopera  lui  Bonfini,  Hungaricarum  rerum  decades 

IV et dimidia, scrisă în timpul lui Vladislav II, este extrem de documentată, 

urmând, totodată, o riguroasă retorică. Sambucus o publică la Basel, în 1568, 

la un loc cu Atila lui Nicolaus Olahus.

În spaţiu transilvan, urmând metoda lui Galeotto, de a-l plasa pe autor, 

ca  pe  un  personaj  bine  reliefat,  în  centrul  evenimentelor,  se  remarcă  Gas-

parus  Helth  şi  Benczédi  Székely  István,  primul,  preocupat  de  rolul  istoric 

al Huniazilor (1565), celălalt, semnatarul unei cronici cu iz popular despre 

Matei Corvinul (1559). 

Subiectivizarea istoriografiei umaniste, decurge din ideologia renascen-

tistă, din interesul pentru o literatură originală, personalizată, aflată la anti-

podul  lucrărilor  anterioare,  aparţinând  adesea  unor  prelaţi  reprezentând  o 

---