Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 43
Predilecţia lui Nicolaus Olahus pentru elegie nu se poate explica în totali- tate prin sobrietatea firii sale sau prin formaţia sa, care nu l-au împiedicat să-i închine versuri destinse iubăreţului amic Jacobus Danus ori să descrie, într-un tablou rustic-renascentist, ospăţul oferit aleşilor musafiri de un alt prieten al său, Emericus de Calna, cu prilejul naşterii fiului aceluia. Sufletul poetului intră în osmoză şi cu atmosfera plină de veselie, împestriţată cu dansuri şi cântece, a carnavalului nocturn ţinut pe străzile oraşului Brügges:
“Nunc plateae cunctae resonant haec plausibus altis Et cantus reboant dulcis Iache tui. Festus nunc agitur caetus, concurrite cives, Qui cupitis grato sumere laeta die! Laetantea quatiunt iuvenes ex ordine terram Virgineusque canit carmina grata chorus. Adsitis, pueri, laetamque capessite noctem, Iam crebris splendent sidera lampadibus.” (124) Iar, când vitregiile sorţii îl ţin departe de ai săi, doar nostalgia vremurilor mai bune îi poate întreţine flacăra speranţei de a-şi revedea patria, de a reface veselul cerc de prieteni, de a ciocni cupe scumpe umplute cu darul lui Bacchus, depănând plăcute amintiri, de a purta discuţii savante, întrerupte, în răstimpuri, de cântece şi dansuri ori de glumele unui incorigibil amic:
Prins, însă, între nenorocirile unui secol pe care îl numeşte “pestilenţial” (126), nu-i rămâne decât să tânjească după cei dragi trecuţi în nefiinţă, prieteni, rude şi confraţi. Căci, dacă sfârşitul lui Erasm îi zădărniceşte visul arzător de a-l întâlni, jalea morţii, aproape concomitente, a singurului frate abia dacă i-o poate destrăma venirea pe lume a fiului lui Emeric de Calna, prunc care îi va fi fin, murind, însă, şi el, foarte curând. Dramaticele meandre ale istoriei, care îi încearcă inima cu necurmate războaie şi moartea care îi seceră pe cei mai iubiţi dintre semeni, îl face să înalţe la ceruri, în scurtele
44 ANTAL GYÖNGYVÉR răstimpuri de pace, imnuri de mulţumire (127), dar mai des să tânjească şi, frânt, să implore îndurarea sorţii, pe care o vede “tristă şi neagră lumină” – “lux maesta, […] lux atra”:
“O! Lux maesta, […] Ut primum patrium solum focosque Saevis adficeres malis dolosque Vafros insidiasque necteres, et Nunc hos, nunc alios meos propinquos In cladem sineres abominandam, […] duris cruciatibus meorum Vexaris animum et meam quietem Turbares lachrymis perennibus, sed O! Lux atra mihi meis maligna Rebus, iam precor abstine severis Heu, a mortibus anxiisque damnis!” (128) Acest Hendecasilab de ziua morţii fratelui, alături de elegia dedicată aceluiaşi Matheus şi de cea scrisă cu prilejul morţii lui Erasm, precum şi
au fost solicitate de tatăl pruncului), impun considerarea cu discernământ a “ocaziilor” care îl determină pe poet să ia pana în mână. Pretextul sau conjunctura versurilor ocazionale, la modă în epocă şi rareori valoroase artistic, nu pot fi confundate cu evenimentele majore care îl marchează profund pe poet, acesta intrând într-o “stare” creatoare de artă, ce nu are a face cu complezenţa care răzbate din ceea ce se numeşte îndeobşte “poezie ocazională”. Indiferent de natura sentimentului care îl animă pe poetul Olahus (durere, mânie, revoltă, bucurie, admiraţie, dor etc.) şi care, evident, are o ascendenţă motivaţională, trăirea există şi generează valoare estetică. Creaţia, în acest caz, se cuvine interpretată în sensul izvodirii laborioase care presupune un sacrificiu emoţional, un consum spiritual, o ardere sensibilă, prin care poezia devine imaginea cuvântată a sufletului, o fărâmă din poet. Că Olahus este capabil să zămislească prin cuvânt această sublimă punte între sine şi proiecţia poetică a sinelui o dovedesc numeroase poezii ale sale. Ceea ce nu înseamnă că nu cochetează adesea cu exerciţiul versurilor ocazionale, situaţie în care este “purtat” nu de un motiv profund, ci de un scop, mai facil, dar niciodată vulgar sau frivol. De pildă, la rugămintea lui Iacobus Danus, şi în numele acestuia, îi adresează medicului reginei, lui Angelus Candianus, rugămintea versificată de a interveni pentru ca frumoasa Mărgărinta să se unească prin cununie cu amicul său. În alte versuri, salută revenirea în oraş a epicopului de Brixia sau laudă iniţiativa lui Adamus Carolus de a fi conceput Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|