Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 41
plătească; i se urează ca de acum numai la pedeapsa sa capitală să mai meargă drept:
“Claudicat infelix debet cum solvere nummos, Claudicat minime dum rapit hos aliis. […] Di faciant semper pedibus procedat aduncis, Praeter quam dabitur quum sibi poena crucis.” (112) Este greu de aflat preotul celibatar şi cultivatorul spiritului înalt şi în versurile care, lăudând frumuseţea vieţii conjugale, ajung, de la zugrăvirea unor imagini delicate şi suave, la accente senzuale sau naturaliste, păs- trându-se, totuşi, între limitele artei:
“Quid tibi, cum tacitus sedeas, venit , optime Dane, In mentem tristem, quid tibi, Dane, venit? Nonne vides sponsam tacitam conducier ad te, Quae possit manibus terque quaterque premi? Candida quae valeat, circumdare brachia collo Mollibus et digitis tangere terga tua. Basia quae infigat geminis harentia labris, Te foveat grato dulcis amica sinu. Amplexuque suo curas depellas inertes Et cupiat femori consociari femur. Margaris ecce tibi ducetur, candida coniux, Nomine quae est pulchro pulchrior ipsa suo. Huius in amplexu tepido cum cumbere detur, Quid tibi fortuna haec gratior esse potest?” (113)
“O, turgent veluti dulces in vitibus uvae Ubera, sic tumeant coniugis alma tuae.” (114) După aceste reacţii poetice la tarele veacului ori la carenţele morale ale semenilor, după împărtăşirea bucuriilor “civile” ale prietenilor, Olahus redevine elegiacul ovidian, cântăreţul creştin al sărbătorilor pascale, elogiatorul spiritelor mari sau al talentului poetic, consolatorul celor frustraţi de cei dragi, stoicul autor al unor memorabile maxime. Deşi poemele sale au, de obicei, un destinatar precizat din titlu, ele devin, prin arta lor, un bun spiritual al tuturor, deoarece poetul, în pofida erudiţiei sale, nu le încarcă prin savante elemente mitologice, nici cu subtilităţi care i-ar face măiestria greu de pătruns. Strălucirea lor nu este orbitoare, ci umană. Pietatea, pusă la încercare de mărginirea fiinţei umane şi de cumpăna vremii, învinge îndoiala. De aceea, de dincolo de hotarele lumii perisabile, răzbat cuvinte împăcate, demne de Montaigne:
42 ANTAL GYÖNGYVÉR
Cu această atitudine profund creştină, Olahus se întoarce, însă, la albiile proprii, versurile sale fiind rodul aceleiaşi iubiri de semeni care, în Hungaria, îl determină să ia apărarea celor care se revoltă împotriva asupritorilor, făcân- du-şi singuri dreptate, sau să-i elogieze pe călugării care îşi consacră viaţa ajutorării celor nevoiaşi. Condamnă în versuri aspre gestul baronului Silesius Logus de ponegrire a defunctului Katzianer, strălucit comandant în armata lui Ferdinand I, dar acuzat ulterior de trădare. Logus, consilier regal, profanase printr-un epitaf reprobabil amintirea lui Katzianer, închis, evadat şi ucis de Zápolya, care, odinioară învins de el, se răzbună astfel şi îi trimite capul la Ferdinand (116). Olahus însuşi concepuse un epitaf, cumpătat defavorabil, lui Katzianer (117), dar, indignat de cinismul lui Logus, îi aminteşte acestuia de învăţătura creştină a lui Isus:
“ Non haec Christicolas docuit servator Jehsus, Longe alia ast nobis dogmata sancta dedit.”(118)
Mântuitorul este celebrat, de altfel, într-un frenetic imn pascal: “Salve, sancta dies, nostrae spes firma salutis! […] Primiciae Christus nostrae surrexit Jehsus!” (119) Pline de înţelepciune, câteva cugetări ale poetului pot fi înmănuncheate într-un florilegiu umanist:
“ Possibile est juvenem veluti decedere morte Vita senis trepidi sic brevis esse potest.” (120)
“Brevis voluptas tristiam longam parit Et laetitia cursus dolorum parturit. […] Dum vivimus, subiecta fit vita omnibus Periculis, afflictionibus, malis, Sed morte solvuntur pericula omnia, Dum spiritus coelum petit, corpus solum.” (121)
“Non tibi sit curae quid de te quisque loquatur, Sed sceleris ne quid dicere iure (122) queat.”(123) Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|