Nicolaus olahus

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

49

predecesorilor şi ale colegilor de breaslă contemporani, identitatea artistică a 

lui Nicolaus Olahus prinde contur în pagini ce fac ca umanistul transilvănean 

să devină o figură remarcabilă a galeriei personalităţilor de rang european, 

care au slujit, prin scrisul lor, idealuri înalte şi au fost vrednice călăuze ale 

timpului istoric.

b) Diferenţa specifică

Însuşi îndemnul ca Olahus să scrie istoria neamului său aparţine uma-

niştilor  europeni  contemporani,  prin  Petrus  Nannius.  Olahus  şi-a  încercat 

condeiul în mai multe specii ale domeniului istoric, lăsând în urmă monografii, 

biografii, însemnări calendaristice, nutrind perspectiva unei lucrări mai ample, 

în tradiţia analiştilor antici, vis pe care nu a putut să-l realizaze, cu toate că 

ultimele  sale  creaţii  aparţin,  de  asemenea,  istoriografiei.  Hungaria  şi  Atila 

sunt, astfel, părţi capitale ale proiectatei sinteze umaniste de anvergură, opere 

reprezentative  şi  valoroase  care,  vreme  de  aproape  cinci  secole,  au  rămas 

inaccesibile lectorului român, câteva zeci de pagini de traducere fragmentară 

neputând  constitui  un  document  integru  şi  nefiind  edificatoare  în  privinţa 

personalităţii umanistului, a forţei sale creatoare, atât de apreciate în epocă.

Momentul  cultural  renascentist,  ideal  pentru  literatură,  are  un  suport 

istoric defavorabil scrisului. Dar tocmai acest cadru neprielnic îi solicită bine-

facerile.  În  cazul  popoarelor  expuse  dominaţiei  otomane,  lucrările  istorice, 

concepute după principii umaniste, nu oferă doar alinare, ci reprezintă chiar 

o sursă a renaşterii neamului. La Olahus, ca mai târziu la Bălcescu, chipul 

unei patrii mirifice, precum şi glorioasele figuri ale unor străbuni aureolaţi 

de virtute, hrănesc sufletele cu încredere şi cu speranţă, întreţinând, totodată, 

flacăra mândriei de neam. Corvinul, în Hungaria, şi detemutul rege al hunilor, 

în Atila, devin personaje în faţa cărora chiar Europa se închină cu admiraţie. 

Unul este neîntrecut în înţelepciunea şi fastul său, în rafinamentul gustului 

şi spiritul său de dreptate (elogiate şi într-o altă scriere olahiană, elaborată la 

Viena în 1563, Compendiarum suae aetatis Chronicon), celălalt întruchipează 

biruitoarea  forţă  strămoşească,  este  simbolul  unei  puteri  în  faţa  căreia  cea 

otomană  se  cuvine  să  pălească.  Iar  patria,  de  o  vreme  mai  săracă  în  cetăţi 

şi  în  bărbaţi,  însă  de  o  eternă  frumuseţe,  îşi  îmbărbătează  fiii  prin  ciuta  şi 

pasărea sa turul, de care sunt legendar legaţi, prin pământul şi apele sale cu 

gust de sânge scump, prin pământul şi cerul devenite loc de veci al eroilor săi, 

prin pământul şi suprapământescul său. Astfel, geo-grafia se umanizează, se 

îngemănează cu istoria, justificând concepţia încetăţenită în epocă a marcării 

teritoriilor de către elementul uman.

Uimirea  şi  curiozitatea  Europei  este  alimentată  de  răspândirea  copiilor 

---

50

ANTAL GYÖNGYVÉR

operei  Atila  a  lui  Olahus,  lucrare  a  cărei  corectă  editare  la  presa  vestitului 

Ruthgerius Rescius sau a lui Servatius, cum mărturiseşte belgianul Nannick în 

scrisoarea concepută la Louvain pe 1 aprilie 1538, marele prieten al lui Erasm, 

Conradus Goclenius, care tocmai i le adusese, se angaja să o supravegheze, 

spre marea bucurie a lui Nannius: “Conradus te-a lăudat iarăşi în fel şi chip 

şi […pentru] aceste aprecieri eu am simţit o nemaipomenită plăcere” (135). 

Cât despre Ad lectorem, poezia către cititor creată de Olahus pentru prefaţa 

lucrării, Nannius o admirase încă din 1537, în scrisoarea din 30 iunie: “Ştii cât 

de mult îmi plac mie versurile tale, însă poezia aceasta din urmă, pe care i-ai 

dat-o lui Craneveldius, mi-a plăcut mai mult decât oricare” (136). În portretul 

realizat  lui  Olahus  de  acelaşi  Petrus  Nannius,  umanistul  transilvănean  este 

apreciat, printre alte numeroase calităţi amintite, pentru “talentul multilateral 

care nu se dezvoltă printr-o sforţare îndelungată, nici prin acumulări treptate, 

ci se ridică deodată, ca o flacără, la o deplină strălucire” (137). De aceeaşi 

consideraţie  dă  dovadă  şi  renumitul  filolog  umanist  Dudith  András,  în 

scrisoarea expediată lui Olahus în 1560, de la Padova (138).

În  pofida  tuturor  acestora,  Olahus  însuşi  se  scuză  pentru  expresia  sa 

puţin meşteşugită şi pentru eventualele erori de conţinut, invocând asprimea 

vremurilor, lipsa posibilităţii sale de a studia, din cauza sarcinilor de la curte, 

precum  şi  depărtarea  de  locurile  despre  care  scrie,  promiţând  ca,  în  alte 

împrejurări, să revină asupra acestor lipsuri:

   

“Si nihil nostro est lepidi grative libello,

   

 

Anxia me gravius scribere cura vetat. 

   

Mens etenim duro patriae confecta periclo

   

 

Torpet, et est longo nunc habetata malo. […]

   

Si quidni est mendae topicis ignosce precamur,

   

 

Nam procul a Gethico littore cymba mea est:

   

Quum dulces repetam portus patriosque penates

   

 

Singula tunc referam candidiore fide.” (139)

Şi tot aici destăinuie că lucrarea i-a fost solicitată de un amic al cărui 

cuvânt atârnă greu: 

   

“Interea magni precibus devictus amici

   

 

Haec nunc subito qualiacunque dedi,

   

Nam licitis docuit votis parere potentum

   

 

Quae magni nobis ponderis instar erant” (140).

Soarta celor două lucrări, redactate la Bruxelles, terminate în 1536, cu 

câteva  zile  înaintea  morţii  lui  Erasmus,  diferă.  Atila,  difuzată  numaidecât, 

circulă intens în copii manuscrise, cunoscând un mare succes; este apoi tipă-

---