Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 51
rită de Sambucus, la Basel, în 1568, apărând şi într-o versiune polonă. În schimb, Hungaria, despre care unii exegeţi consideră că “a fost ţinută sub obroc” (141) de autor, datorită faptului că nu a avut răgazul de a o desăvârşi, este redescoperită într-o copie autografă, incluzând şi Atila, de Mathias Bel. Exemplarul poartă pe coperta interioară următoarea notă: “Acestea au fost scrise de mine la Bruxelles, la 16 mai 1536, pe când eram secretar şi consilier al serenissimei regine Maria, văduvă a Domnului Ludovic, rege al Ungariei, şi soră a împăraţilor Carol şi Ferdinand” (142). Bel publică Hungaria în 1735, la Posonium (Bratislava), alături de lucrarea olahiană de mici proporţii,
date autobiografice, referindu-se la evenimentele istorice dintre cele două încoronări: a lui Matei Corvin, ca rege (24 martie 1464), şi a lui Ferdinand I, ca împărat (14 martie 1558). Faptul că Bel nu include în ediţia sa şi Atila, deoarece mai fusese tipărită, îl determină pe Franciscus Kollarius, directorul bibliotecii curţii regale, să scoată o ediţie comună, la Viena, în 1763. Necunoscând adevăratul motiv al oropsitului destin al Hungariei, putem doar bănui că, la zece ani de la nenorocirea de la Mohács, într-o perioadă când problema libertăţii maghiarilor cade tot mai mult sub incidenţa Porţii (sfârşind în curând, parţial, între hotarele unui paşalâc), pare mai oportun a le trezi, prin Atila, mândria etnică, speranţa în spiritul străbun nemuritor, precum şi încrederea că urmaşii invincibililor huni mai au un cuvânt de spus în istorie, decât a face să se perinde înaintea ochilor lor minunatele peisaje strămoşeşti, cu nota, în subsol, că multe din ele sunt acum o desfătare a turcilor, pentru a nu mai aminti bibliotecile şi celelalte lăcaşe de cultură, devastate. Sau, dacă, nepublicată, Hungaria nu avea cum să întremeze sufletele frânte, cel puţin nu ispitea la alte cuceriri. Ori, într-adevăr, autorul va fi dorit să amâne difuzarea ei până îi va fi fost îngăduit, într-un context istoric mai blând, să-i dea, revăzând teritoriile evocate, o formă definitivă, mai puţin tributară memoriei, aşa cum, pentru publicarea celeilalte scrieri, s-a putut documenta şi edifica asupra adevărului istoric în bibliotecile Ţărilor de Jos, care dispuneau, în schimb, de izvoare referitoare la Attila. Cu toate acestea, Hungaria a fost cunoscută, prin voia autorului, de confraţii de breaslă, care şi ei îl consultau în legătură cu scrierile lor pe umanistul transilvănean. Primind copii ale ei, o apreciaseră mult, după cum reiese din corespondenţa lor: „Citind [fermecătorul tablou al locurilor unde a copilărit], mulţi dintre occidentali au avut motivul să se întrebe dacă bogăţiile la care râvnea Spania sub Carol Quintul se găseau în îndepărtatele insule ale lui Columb sau, mai degrabă, la periferia estică europeană a vastului imperiu” (143).
getic”, este o monografie umanistă concepută după regula artei. În studiul lor, 52 ANTAL GYÖNGYVÉR cercetătorii I.S. Firu şi Corneliu Albu afirmă că ea „este o continuare firească a primei lucrări, Atila” [s.n.] (144). Considerăm că în redactarea proiectatei opere, ale cărei părţi constitutive sânt Hungaria şi Atila, este mai probabil ca umanistul să se fi gândit a stabili pentru început cadrul geografic (Hungaria), ca apoi să se oprească, pas cu pas, asupra momentelor istorice, de la origini (Atila), până în vremurile sale (aşa cum îi sugerase Petrus Nannius, fără a se fi împlinit, însă, acest deziderat). Căci, dacă Olahus ar fi avut intenţia de a depăna mai departe firul narativ, cum ar fi reluat relatarea începută cu Atila şi întreruptă, împotriva logicii textului, prin Hungaria? De altfel, ce sens ar fi avut un intermezzo constând în descrierea patriei contemporane plasat în urma unui moment de istorie antică? Sau ce rost ar fi avut Atila în preambulul
urmă (fapt deloc verosimil, dacă ne gândim la informaţiile contemporane, care sprijină o altă ipoteză, şi la desăvârşirea artistică a descrierii sale, care nu seamănă întru nimic cu o schiţă ce urmează a fi lărgită)? Cât despre considerarea ca opere separate şi fără nici o legătură a celor două scrieri, această posibilitate este de neacceptat, nu pentru stăruinţa lui Kollarius de a le cuprinde, în această ordine, în sfârşit, într-o ediţie comună, sub titlul Nicolai
ci pentru faptul că editorul procedează astfel în mod justificat: există, în finalul Hungariei o frază univocă, prin care scriitorul anunţă că trece din acel moment la tratarea subiectului propus (“His a nobis brevius modestiusque, quam Hungariae est fertilitas, expositis, rem iam institutam agrediamur” (145) ); de asemenea, în textul Hungariei este inserată promisiunea de a se prezenta originile Sicambriei, oraş ale cărui ruine stăruie în peisajul înfăţişat (“Sicambriae urbis, de qua infra dicemus, reliquiae adhuc cernuntur” (146)), însă zadarnic am căuta împlinirea acestei promisiuni în paginile Hungariei, deoarece scriitorul “trece la fapte” abia în scrierea sa despre Attila, unde consideră că este mai potrivit, de vreme ce acest oraş a fost reşedinţa regelui hun. Prin aceasta, însuşi Olahus argumentează atât apartenenţa laolaltă a celor două lucrări, cât şi faptul că partea geografică trebuie antepusă celei istorice. Nu poate fi vorba, deci, de “continuarea firească” a Atilei prin Hungaria, cum afirmă cercetătorii amintiţi, chiar dacă publicarea Atilei a avut loc înainte de cea a Hungariei. Conform metodei ştiinţifice umaniste, Olahus îmbină în Hungaria şi
scriitorul îşi documentează critic opera, invocând în sprijinul afirmaţiilor pe Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|