Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 55
patriei şi patriei sale adoptive, scriitorul nu uită să-i stigmatizeze la tot pasul. O face şi cu câteva pagini mai departe, inserând o anecdotă în care arată stupoarea solului Porţii în contact cu întreaga splendoare a curţii lui Corvinus, cu fastul renascentist al Vişegradului conceput după gustul vărului-rege. Prin acest episod, ca şi prin descrierile numeroaselor catedrale, cetăţi, palate nepereche în Europa, a faimoasei biblioteci Corvina, opera lui Olahus este, totodată, şi un unic document cultural. Dacă uimirea solului turc se transformă în groază când privirile sale întâlnesc ochii pătrunzători şi severi ai regelui (“ob magnos oculos cruore
militarii din Aquileia care îl surprind singur rămân paralizaţi, lăsându-l să scape: “Dicunt milites hos urbanos retulisse tandem suis, ex huius, quicunque
menţionat şi în portretul regelui – moment descriptiv al textului narativ – dezvoltat faptic până în final. Dovedindu-se în redactarea Atilei un minuţios cercetător, confruntând critic izvoarele existente, pentru elaborarea Hungariei, Olahus recurge la propriile sale amintiri, transmiţând Europei instantanee istorice şi politice mai recente, la care dacă nu a fost martor, le-a auzit, în schimb, din familie, ori de la alţi semeni, mai vârstnici. Chiar şi legendele inserate devin acum mai verosimile. Stânca Gellért (a Sf.-lui Gerard), numită astfel în memoria celui prăvălit de pe ea în prăpastie, se învecinează cu câmpia Rákos, unde poporul îşi ţine, după obicei, adunările şi îşi alege regii şi palatinii: “Campus
Alba Regalis sunt unşi regii şi reginele Ungariei de către arhiepiscopul de Strigoniu: “In huius Ecclesia Collegiata, Divae Virgini sacra, […] Reges et
zidită fiind şi păzită sever, în fortăreaţa ridicată ca un cuib (“veluti quispiam nidus” (158) ), pe piscul cel mai înalt care străjuie palatul de la Vişegrad. Cei doi pârcălabi sunt aleşi prin vot regal şi cu acordul adunării. Loialităţii acestora, scriitorul opune trădarea pârcălabului Taurunumului, capitala Ser- biei; cedând această cetate turcilor (1521), în timpul domniei regelui Ludovic, Török Bálint deschide calea jefuirii Ungariei, deoarece Taurunumul îi fusese ca un zid de apărare. Istoria Principatelor îl preocupă constant pe Olahus. Referindu-se la capela ridicată de Ştefan Báthori pe Câmpia Pâinii, scriitorul relatează înver- 56 ANTAL GYÖNGYVÉR şunata bătălie dintre armata principelui – ajutat şi de comitele Timişului, Kinizsi Pál, precum şi de călăreţii înzăuaţi ai episcopului de Alba-Iulia – şi cea turcă, în fruntea căreia se află Bali-beg, abia scăpând de la moarte. În altă parte, se deplânge căderea sub turci, cu şaisprezece ani în urmă, a banatului Severinului. Lăudând zidurile de apărare ale Sibiului, capitala celor şapte scaune săseşti, Olahus aminteşte cu mândrie că, la trecătoarea Turnu- Roşu, năvălitorii turci au cunoscut, pe abruptele cărări de munte, dese şi ruşinoase înfrângeri: “Hac Turcae per ardua alpium itinera saepe invasere Transilvaniam, cum maxima sui clade” (159). Atent la adevărul istoric, umanistul comite, totuşi, erori, făcând unele etimologii deplasate. Transmite că Dacia a fost locuită de danezi; aceştia, de spaima hunilor, s-ar fi retras către nord; “simfonia” denumirilor Dacia – Dania ar fi o dovadă în acest sens. Apoi, constată nedumerit că cronica danezilor le derivă numele de la Dan, primul lor rege. Tot astfel, în capitolul consacrat descrierii Munteniei se dă curs naivei şi absurdei derivări a cuvântului boieri din latinescul barones, în timp ce hispanii se trag din huni, numind-se astfel de la işpani – prefecţii acestora (se menţionează, totuşi, că Trogus derivă numele lor din Hispalis). În schimb, în Atila, datele filologice sunt mai pertinente, susţinute fiind cu argumente de ordin istoric, ca în cazul unor toponime precum Kelenfölde (“pământ al trecerii” – numele localităţii pe unde hunii au trecut Dunărea), Keazo (derivat de la “Keve háza” – „casa lui Keve” – ca denumire a locului unde a fost înmormântată această căpetenie a hunilor), precum şi al unor triplete valide, ca Buda/Etzelburg/Offen (“oraşul lui Buda”/”oraşul lui Ethele=Attila”/”oraşul cuptoarelor de ars varul”). Ca recuzită ştiinţifică, Hungaria dispune de indicarea tuturor coordo- natelor geografice, a dimensiunilor formelor de relief şi de aprecierea distan- ţelor. De multe ori, însă, urmând aceste îndrumări, călătorul nu ar putea decât să se rătăcească: Moldova se învecinează la Răsărit (!) cu Muntenia, denumirile sunt latinizate pe alocuri arbitrar, folosindu-se, uneori, două variante latine pentru aceeaşi localitate. De aceea, adevărata valoare documentară, rezidă, din acest punct de vedere, în calitatea de geografie umană a lucrării, în harta vie şi cu adevărat fidelă a spaţiului zugrăvit. În vederea structurării descrierii geografice, scriitorul recurge la împăr- ţirea în patru a teritoriului, elementele topografice putând fi astfel cuprinse într-un cadru organizat, ca apoi să se revină asupra lor, în detaliu, din aproape în aproape, refăcându-se întregul. Astfel, ultimele două capitole ale Hungariei se constituie într-un corolar al bogăţiilor şi resurselor ţării, punând în valoare capacitatea de sinteză a scriitorului, dovedită şi în Atila unde, după ce urmăreşte în amănunt fiecare expediţie a hunilor şi, în paralel, evoluţia personajului central, implicit, a stăpânirii sale (cu inserţii geografice demne Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|