Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 67
taberei, are zece mii de care cu coase. În privinţa propriei sale arme, portretul lui Attila se întregeşte profan cu superstiţii: visând că este înarmat de Marte însuşi, când, a doua zi, un militar îi aduce o sabie găsită pe câmp în timp ce alerga după o viţea rănită, regele se simte sprijinit de zei şi crede că sabia îi este anume destinată. Elementul fabulos revine mereu pe parcursul operei, conferindu-i o strălucire aparte şi specific de basm. Însuşi blazonul hunilor, folosit pe steaguri şi pe scutul regelui, este imaginea legendarei păsări înco- ronate – turul. Comparând perspectiva olahiană asupra înfăţişării şi armatei hunilor, de pildă, cu informaţiile transmise de istoricul Ammianus Marcllinus (187), se poate discerne mai bine subiectivitatea artistică a umanistului. De altfel, şi personajul titular, opus, bunăoară, eroului principal al scrierii lui Filippo Buonacorsi, Atila, vădeşte odată mai mult personalitatea scriitorului Olahus, care nu poate fi considerat istoric, în sensul propriu, restrictiv, al cuvântului, decât, poate, în acele modeste lucrări ale sale, pe care le-a editat Kováchich (188). Buonacorsi, consilier al regelui Poloniei, zăbovind între 1483-1484 la Buda, redactase o scriere Atila (1486-1489), in intenţia apropierii lui Corvinus de un personaj negativ, fapt pecetluit, însă, cu un succes european, sub influenţa operei lui Machiavelli, Il principe. Identitatea istorică a lui Attila o sintetizează titlul de care se serveşte: “Filius Bendegitz, nepos magni Nemroth, in Engadi nutritus, Dei gratia
titlu îi va adăuga, în urma bătăliei catalaunice, pierdute, dar din care scapă cu viaţă, şi sintagma “Dei flagellum” – “biciul lui Dumnezeu”, datorită spuselor unui sihastru, pe care îl cercetează asupra sorţilor de izbândă în respectiva luptă. Această nemaiauzită îndrăzneală este condamnată de Olahus, ca, de altfel, şi trufaşa frază rostită după ce, ca prin minune, este ocolit de marea primejdie a răzbunării morţii vizigotului Theodoricus (regele hispanilor şi al Galiei Aquitane, căzut pe Câmpia Catalaunică) de către fiul său, Trasimundus: “Dixisse […] stellas prae se cadere, terram tremere, se, malleum esse universi
Victorios asupra foştilor aliaţi ai lui Maternus şi Detricus, murind împă- ratul Theodosius, Attila se întoarce de la porţile Bizanţului în Sicambria, de teama lui Marcianus, noul împărat, sau, sensibil la semne, pentru că îi pare de rău augur prăbuşirea din senin a corturilor sale. Excelent comandant şi om de arme, acum îşi relevă şi calităţile de om de stat şi diplomat: dă hunilor legi, pe care le consideră la fel de necesare pentru consolidarea stăpânirii ca şi armele, şi, prin ordine, siguranţă şi daruri, atrage la curtea sa şi de partea armatei sale regi şi popoare, cu gândul de a porni împotriva Apusului. Între oaspeţi, se află şi Detricus, fostul adversar, care îl aţâţă împotriva Germaniei 68 ANTAL GYÖNGYVÉR Superioare şi a Galiei, susţinând că acestea sunt lipsite de apărare. Aşadar, Attila invadează Apusul, supunând popoarele din calea sa, cucerind Basilea (Basel), transformând Argentina într-o “cetate a drumurilor” – Strassburg – prin demolarea zidurilor sale şi prin porunca fermă ca acestea să nu fi refăcute în timpul vieţii sale. Continuă prăpădul, ajungând în câmpiile catalaunice, după ce, sigur pe sine, îngăduie unei treimi a armatei sale să se abată din drum, spre a devasta Hispania. (Va regreta această hotărâre în impasul luptei.) Este întâmpinat de Aëtius, cel însărcinat cu guvernarea Galiei de împăratul Valentinianus. La rândul său, Aëtius care, ducând o viaţă furtunoasă şi schimbătoare, trăise o vreme în tabăra lui Attila şi îl ispitise cu cucerirea Italiei, cunoscând bine organizarea şi zestrea armată a hunilor, se aliază cu regele vizigot, Theodoricus. Scriitorul inserează aici două discursuri în stil indirect, ambele menite să îl câştige pe Theodoricus: unul viclean, al lui Attila, care se vede încolţit, celălalt, al lui Aëtius, care prevede şi dejoacă planurile lui Attila, fiind foarte convingător prin toate argumentele sale şi plin de subtile capcane. Renunţând la asediul Aurelianei (Orléans), pentru a-şi surprinde inamicul, Attila trece peste povârnişul unui munte, dând de eremitul care îl va numi “bici al lui Dumnezeu”. Regele este impresionat de elocinţa ascetului care, în fraze ample, pătrunse de cea mai profundă credinţă creştină, îi dezvăluie sorţii următoarei bătălii. Scriitorul aduce în prim-plan figuri memorabile de preoţi, episcopi, călugări şi asceţi atât în Hungaria cât şi în Atila. În afară de ereticul Ioannes, episcopul arian al Ravennei (care, după o înţelegere cu Attila, conform căreia regele îi cruţă oraşul dărâmând, totuşi, din vanitate, o parte din ziduri, va pieri de mâna aceluiaşi, după ce Attila revine de la Roma), prelaţii se bucură de simpatia scriitorului, care le evocă spiritul de sacrificiu, blândeţea firii, pioşenia, înţelepciunea sau darul cuvântului. Dintre ei, Nicolaus, episcop de Quinque Ecclesiae (Pécs), umblând într-o sutană sărăcăcioasă, ziua propo- văduieşte învăţătura creştină, iar noaptea cară pe umeri lemne din pădurea vecină, ajutându-i pe cei nevoiaşi. Tot astfel, este nemurit gestul pios al episcopului Transilvaniei care, pierzând în lupta de pe Câmpia Pâinii două sute de călăreţi înzăuaţi, însuşi le caută trupurile pe câmpul de luptă şi le duce cu cortegiu funerar la trei mile distanţă, pentru a le înmormânta la Alba-Iulia. În Atila, Lupus, episcopul din Trecae (Troyes), reuşeşte să salveze oraşul deschizându-i larg porţile în calea hunilor năvălitori; aceştia, surprinşi, traversează cetatea, părăsind-o nevătămată, în calea lor către Galia Narboneză. Dintre înalţii prelaţi, soarta cea mai cutremurătoare o are, cu toate jert- fele supreme aduse şi de alţii, Nicasius, episcopul din Rhemi, un om de o nemărginită cuvioşenie şi modestie. Într-o impresionantă cuvântare, vădind, Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|