Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 69
deopotrivă, intensitatea trăirii şi profundele convingeri religioase, reuşeşte să-i facă pe locuitorii oraşului să înţeleagă că moartea care îi aşteaptă prin mâna lui Attila este din voia lui Dumnezeu, care, însă, deşi mâniat pe ei din cauza a multe păcate, le pregăteşte, după o efemeră clipă de suferinţă, o veşnicie de fericire divină. Nicasius îi îndeamnă pe cetăţeni la iertarea chiar şi a celor care le curmă zilele: “Nec licet his, qui vos persequuntur malum precare, sed imitati Christi Jesu et doctrinam et factum, pro inimicis vestris, ut ad veram Dei cognitionem rectamque vitam revertantur, mecum una iugiter deprecemini” (191). Însuşi se oferă exemplu de urmat la primirea morţii, la fel ca neprihănita sa soră, Eutropia, cu care împreună înalţă la cer imnuri de laudă. Cuvântul său către huni este într-atât lipsit de teamă şi într-atât îi înfruntă pe trufaşii cuceritori, certându-i cu sânge rece pentru lipsa de raţiune cu care aceia distrug ceea ce de acum le aparţine şi pentru nemila cu care îi ucid pe cei ce li s-au supus de bună-voie, încât hunii, răniţi de afirmaţia sa că au decăzut de la virtutea de oştean, îi taie pe loc capul, fără a-i asculta rugămintea de a lăsa în viaţă “oile” sale nevinovate. Fantastică este imaginea capului care, separat de trup, continuă să cânte psalmi, după cum sunt înfricoşătoare semnele cereşti, trosnetele templului în incinta căruia, neţinând seama de sfinţenia locului, hunii au săvârşit masacrul. Acestea, alături de făcliile arzând din senin deasupra oraşului şi de cântările cereşti din urbea pustiită, îi îngrozesc şi-i prigonesc pe huni. În rândul acestor slujitori ai Domnului se află şi Papa Cyriacus, murind ca un martir (Olahus constată, plin de mâhnire, că numele şi sacrificiul acestui papă nu există consemnat în istorie, decât prin autorul Istoriei Bisericeşti), precum şi pontiful Romei, Leo, care, întâmpinându-l pe Attila cu alaiul consulilor şi al senatorilor, îl abate pe regele hun de la gândul cuceririi capitalei creştinătăţii. Leo îi propune regelui o biruinţă mai glorioasă decât cucerirea Romei: “Multa licet oppida, nationes et regna deviceris, praeclaros rerum a te gestarum triumphos egeris, omnes fere orbis terrarum regiones, virtutis ac fortitudinis tuae fama iam occupavit, non tamen haec omnia maiorem laudem, si rem animo bene perpendas, tribuere possunt, quam dies haec hodierna apud omnem posteritatem est tibi comparatura. Populus Romanus olim totius mundi dominus, a quo multi ante populi ac reges iura legesque petebant, nunc tua ductus potentia, supplex ad te venit, pacem a te petiturus et omnes quas velis sponte subiturus pacis conditiones […]. Non necesse est te armis Romam urbem et ea, quae illi parent, tibi vendicare. Sua sponte tua est Roma […]. Age, igitur, rex potentissime, qui in hunc diem alios vincere solitus es, nunc tu te vince […]. Nulla re propius immortalitati accedere potes, Deoque esse simillimus, quam parcere humilibus, et misericordiam petentibus impartiri” (192). Când Attila renunţă la asedierea Romei, atât de 70 ANTAL GYÖNGYVÉR solicitată de armată, militarii îi reproşează cu umor – şi dintr-odată atmosfera scrierii se degajează – că se teme de preoţii cu nume de fiare (Lupus, Leo) mai mult decât de o confruntare armată. Însă regele invocă faptul că a avut o revelaţie: îndărătul siluetei Papei i s-a arătat imaginea unui bătrân cărunt şi venerabil, ales înveşmântat, care, strângând o sabie, îi prevestise moartea de nu i s-ar fi supus lui Leo. Scriitorul adânceşte semnificaţiile lăsând nerostită identitatea maiestuoasei arătări. Dincolo de haloul acesta profund creştin există planul acţiunii războinice, impregnat, de asemenea, cu efectul unor forţe mistice, însă profane. Attila îşi are prorocii săi, el ştie prin ei că bătălia catalaunică stă sub zodia întunecată a Lunii intrate în acel an de două ori în eclipsă, a cutremurului de pământ care tocmai năruise câteva oraşe, a hăului sângeriu căscat în cerul brăzdat de diabolice săgeţi de foc. Scriitorul urmăreşte reacţiile sufleteşti ale eroului său: regele e dârz, dar vulnerabil la semne. Cere armistiţiu şi este refuzat. Singura speranţă a lui este să se împlinească prevestita moarte a comandantului inamic. Însă dă greş şi aici, căci nu Aëtius, cel care l-a trădat, va muri, ci Theodoricus, care are un fiu răzbunător. Attila aşteaptă, acceptând lupta, întoarcerea din Hispania a restului trupelor sale. Se înşeală încă odată; ea nu va reveni nicicând, deoarece, cu cât întârzie mai mult, cu atât îi este mai mare groaza de pedeapsă. Însă regele se pricepe incredibil să dea curaj militarilor săi cu care se vede nevoit să susţină bătălia. Le aminteşte că, mereu egal cu ei, le-a fost părtaş şi exemplu şi că nevoia este un bici care nu dă răgaz muritorilor. Numeşte pe duşmani “spălături”, dispreţuind primejdia pe care o întrupează ei în faţa măreţiei hunilor. Flutură înaintea vitejilor săi ispita prăzilor de necuprins. Le spune că puterea lui Theodoricus chiar ei au decimat-o deja şi că Aëtius, în îndelungata sa convieţuire cu hunii, împotriva cărora se întoarce acum, nu a săvârşit nici o faptă mai vrednică decât a celui mai netrebnic militar hun. Apoi, ca să atenueze exagerările care ar putea să bată la ochi, mai lasă de la el: “Esto, sit in eo aliqua rei militaris scientia; eam
îi par numai bune de luat în râs: “Denique inducite in animum, quos ducat milites: nempe Gallos, non tam armis quam otio aptos: corporis quidem proceritate praestantes, sed laboris impatientes, post primum armorum concursum oblanguescere mox solitos” (194). În tot acest discurs, bazat pe opoziţii, deliberări, cântăriri, este evidentă măiestria cu care regele prevede şi întâmpină orice replică a soldaţilor săi, parând rostirea adevărului şi învăluind realitatea. La urmă, invocând zeii şi destinul, făgăduieşte militarilor săi că, indiferent de întorsătura luptei, va fi în rând cu ei; nu au decât să-l urmeze: “Deos imprimis immortales, quorum auspiciis in hunc locum salvi pervenistis, deinde me et ducem Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|