Nicolaus olahus

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

63

molitorem rete suum immersisse flumini et veluti e vivario quopiam, tantam 

exhauxisse piscium multitudinem, ut rete vix eos continere potuerit. Qui ex 

omni  eo  numero  non  plures,  quam  unum  delegisset  piscem,  aliis  maiorem, 

caeteros  proiecisset  in  continentem,  quo  facto,  se  molitori  non  parum 

succensuise,  propter  tot  optimorum  piscium  iacturam”  (180).  Însă  cei  mai 

gustoşi peşti, antaceii (sturionii) sunt capturaţi în Dunăre, printr-un procedeu 

pe care scriitorul îl prezintă pe larg; acesta seamănă mai mult cu o vânătoare 

şi se deşfăşoară pe fundalul bubuiturilor tunurilor de pe mal, prin care peştii 

sunt “mânaţi” în năvoade. O singură captură înseamnă mai bine de o mie de 

exemplare, unele având lungimea de peste douăsprezece picioare (!). Iar la 

revărsarea Dunării, a Tisei, Timişului sau Dravei, cine adună şi vinde peştii 

rămaşi pe uscat în urma apelor retrase obţine un câştig facil. Altminteri, ei 

devin hrana porcilor. De asemenea, ţăranii prind raci, pe care îi duc cu carele 

la pieţele vieneze. (În schimb, Arieşul Transilvaniei poartă aur, precum Tagul 

spaniol sau Pactolosul din Lidia.) 

Pe câmpia Maxons, de unde începe Samandria, cetate a turcilor, se pot 

vedea turme de mai bine de patru mii de cerbi (!), a căror vânare turcii şi 

maghiarii  şi-o  primejduiesc  reciproc,  încât  o  asemenea  încercare  necesită, 

pentru siguranţă, cel puţin trei sute de călăreţi.

Fabuloasa fântână arteziană din apropierea Severinului o cinstesc, după 

căderea banatului, chiar şi turcii, ţinuţi la respect de forţa ei tămăduitoare, de 

miracolul prin care expulzează impurităţile şi chiar leşurile aruncate în ea, de 

dragul încercării puterii sale, precum şi de torţele care se văd noaptea arzând 

deasupra sa. 

Ruinele  podului  de  la  Drobeta,  mărturie  a  epocii  traiane,  trezesc  în 

Olahus umanistul înturnat către scriitorii antici; cu toate că “în general, […] 

nu-şi demonstrează […] ostentativ cunoştinţele din domeniul antichităţii, ci le 

foloseşte spontan, firesc” (181), de astă-dată, el găseşte de cuviinţă să recurgă 

la pagini din Cassius Dio, pe care le transcrie, creând atmosferă.

Şi, de parcă cele de până acum nu ar fi suficiente, capitolele din finalul 

Hungariei  vin  să  exalte  bogăţiile  ţării,  care  depăşesc  orice  închipuire.  Ca 

într-o  naraţiune,  se  ajunge  la  un  punct  culminant,  aici  năucitor.  Pământul 

pare fermecat: negru, umed şi gras, în trei ani preschimbă, fără îngrăşăminte, 

“grâuşorul” în grâu cu bob ales (!). Viţa sălbatică are corzi mai lungi şi boabe 

mai mari decât cea cultivată în alte ţinuturi şi dă un vin mai savuros decât cel 

obţinut de belgieni (!). Bere nu se bea, decât rar, deoarece cantitatea tuturor 

soiurilor  de  vin  este  atât  de  mare,  încât,  datorită  insuficienţei  butoaielor, 

cu  vasele  de  gospodărie  umplute  cu  vin  abia  dacă  se  pot  cumpăra  altele, 

goale (!!). Fructele sunt pe măsura celor din ţinuturile meridionale; ca şi vinul, 

ele se răcesc cu gheaţa păstrată în beciuri. Păsările considerate delicatesuri la 

---

64

ANTAL GYÖNGYVÉR

francezi şi germani aici nu au căutare, deoarece, în aceste păduri şi pe în-

tinsele câmpii există altele, mai gustoase. Fânul prisoseşte, încât, la începutul 

primăverii, fâneţelor li se dă foc, ca iarba nouă să poată încolţi. Lemnul este 

vândut  în  zonele  mai  sărace  în  această  privinţă.  Mierea  abundă.  Se  cresc 

cai mai iuţi decât cei ai turcilor, iar cirezile, turmele şi sălbăticiunile devin, 

prin vânzare, un bun şi al vecinilor. Vitele sunt transportate în număr mare 

în  Italia,  Austria,  Moravia,  Bavaria,  Suevia,  Germania,  iar  negoţul  ilegal 

sporeşte  numărul  celor  risipite  pretutindeni  în  Europa.  Minele  dau  metale 

preţioase. Câte un bulgăre de aur este de mărimea unei pâini ţărăneşti (!). Un 

pârâu în care se infiltrează vitriol, transformă fierul în cupru (!), iar dintr-un 

soi de pământ vâscos se fac lumânări. Sarea, tăiată cu târnăcopul, ca piatra în 

carieră, este transportată cu navele pe Mureş şi pe Someş, până la Tisa, fiind 

vândută şi în alte ţări. În unele ţinuturi, e trasă cu câte şaisprezece boi înjugaţi 

la un car (!) pentru a fi distribuită cămărilor regale şi, de acolo, mai departe. 

Ba  poate  fi  cristalizată  şi  din  pâraiele  sărate  ale  Transilvaniei,  dar  nimeni 

nu se îndeletniceşte cu aceasta, cea din saline fiind mai mult decât îndestulă-

toare.

Această  natură  copleşitor  de  frumoasă  şi  de  bogată  este  patria  multor 

neamuri  (maghiari,  valahi,  germani,  saşi,  ruteni,  cehi,  slavi,  croaţi,  secui, 

sârbi, cumani, iazigi, turci şi chiar urmaşi ai eburilor, numiţi liegeni, vorbind 

franceza), care, dacă istoria croită de oameni nu s-ar întoarce împotrivă-le, ar 

fi deopotrivă de fericiţi, ducând un trai paşnic şi îmbelşugat. Dintre toţi, cei 

care înţeleg cel mai puţin măreţia şi nobleţea făpturii umane sunt locuitorii, 

vorbind o limbă neînţeleasă de alţii, ai Simándului, un sat izolat undeva între 

Mureş şi Crişul Alb: cu toţii şchiopi, ologi sau orbi, neam de neamul lor, îşi 

mutilează  pruncii,  ca  aceştia  să  poată  cerşi  apoi  în  rând  cu  ei;  gândesc  că 

astfel îşi înlesnesc viaţa, scăpând de biruri şi trăind, cel mult, din cântece. 

Dezgustat de un asemenea stigmat al ruşinii pentru stirpea umană, scriitorul 

reproşează principilor delăsarea de a nu fi intervenit împotriva acestui mod de 

viaţă revoltător. 

Apoi, se aşterne să relateze glorioasa epopee hună, incredibila istorie a 

stăvechilor locuitori ai Panoniei.

Maestru şi al artei narative, în Atila Olahus nu lasă cititorului răgaz de 

neatenţie, ci îl poartă, iscusită călăuză, într-o lume de neodihnă războinică, în 

care dreptatea creştină abia dacă poate pătrunde o inimă barbară. 

Galeria de personaje este remarcabilă, cuprinzând indivizi, tipuri şi eroi 

colectivi,  surprinşi  într-o  dinamică  acţiune,  valoroasele  descrieri,  portrete 

sau discursuri inserate contribuind la susţinerea interesului şi la augmentarea 

emoţiei artistice. Sintagmele nominale, predilecte în Hungaria, aici lasă loc 

---