Universitatea de stat din moldova

 
 
72 
 
Avându-se în vedere că punctul de convergenţă dintre cele patru modalităţi ale acţiunilor 
adiacente  ale  şantajului  îl  constituie  ameninţarea,  în  cele  ce  urmează  vom  elucida  conţinutul  şi 
esenţa  acesteia.  Astfel,  potrivit  Dicţionarului  explicativ  ilustrat  al  limbii  române  [59,  p.60], 
termenului  „ameninţare”  îi  sunt  caracteristice  patru  accepţiuni.  Într-o  primă  accepţiune, 
ameninţarea vizează o manifestare, prin  vorbe,  gesturi  etc.,  a intenţiei de a face  rău cuiva. Cea 
de-a  doua  şi  a  treia  accepţiune  fac  referire  la  următorii  termeni:  pericol,  primejdie,  periclitare, 
primejduire.  Şi  doar  cea  de-a  patra  accepţiune  este  una  juridică,  ea  implicând  următoarea 
explicaţie:  infracţiune  care  constă  în  alarmarea  unei  persoane  prin  manifestarea  intenţiei  de  a 
săvârşi faţă de ea sau faţă de o rudă apropiată o faptă infracţională. Pe acelaşi făgaş se situează şi 
unele  opinii  exprimate  în  literatura  de  specialitate.  Potrivit  acestora,  prin  ameninţare  se 
subînţelege  expunerea  prin  orice  mijloace  (verbal,  în  scris,  nemijlocit,  prin  intermediul  unor 
terţi), a intenţiei de a cauza daune obiectelor concrete de protecţie juridico-penală [201, p.65]. 
Aceste viziuni ridică anumite semne de întrebare, deoarece din  definiţia dată ameninţării 
rezultă că expunerea intenţiei de a săvârşi faţă de o persoană o infracţiune trebuie interpretată ca 
faptă  supusă  punibilităţii.  Aceasta  însă  contravine  principiului  dreptului  penal  „coqitationis 
poenam nemo patitur” (gândul nu se pedepseşte). Dacă am recunoaşte ca valabile aceste viziuni, 
ar trebui să susţinem că ameninţarea cu omor ori  cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau 
a sănătăţii, fapte pe care legiuitorul autohton a decis să le incrimineze de sine stătător, reprezintă 
forme de manifestare a intenţiei de a comite infracţiunea de omor (art.145 CP RM) ori vătămare 
gravă  a  integrităţii  corporale  sau  a  sănătăţii  (art.151  CP  RM),  astfel  încât  art.155  CP  RM  s-ar 
dovedi inaplicabil.  
Într-o  altă  viziune,  prin  ameninţare  trebuie  să  se  înţeleagă  influenţarea  asupra  psihicului 
victimei pe calea informării despre faptul comiterii imediate sau pe viitor a unor acţiuni nedorite 
(dăunătoare)  pentru  ea  sau  apropiaţii  ei,  generându-i  sentimentul  de  teamă  şi  astfel  fiind 
constrânsă la  anumite acţiuni  sau inacţiuni [170, p.31]. Сhiar dacă această definiţie este  autot-
cuprinzătoare,  ea  are dezavantajul  de a nu  corespunde ameninţării caracteristice infracţiunii de 
şantaj.  Având  în  vedere  particularităţile  acestei  categorii  de  violenţă  psihică  în  cadrul  faptei 
prejudiciabile  prevăzute  la  art.189  CP  RM,  în  cele  ce  urmează  vom  analiza  unele  definiţii  ale 
ameninţării care au fost reliefate în contextul acestei infracţiuni. Însă, până a trece nemijlocit la 
relevarea acestora, nu putem trece cu vederea trăsăturile violenţei psihice pe care le regăsim în 
literatura  de  specialitate  autohtonă.  Astfel,  în  rezultatul  analizei  mai  multor  puncte  de  vedere, 
V.Manea  a  ajuns  la  concluzia  că  violenţa  psihică:  1)  fiind  o  formă  a  violenţei,  întruneşte 
trăsăturile  de  substanţă,  invariabile,  ale  acţiunii  de  violenţă;  2)  reprezintă  o  influenţare  asupra 
psihicului  persoanei;  3)  este  exercitată  contrar  voinţei  persoanei;  4)  influenţează  asupra 

---

 
 
73 
 
psihicului  prin  intermediul  factorilor  psihici  ai  mediului  înconjurător;  5)  este  îndreptată  spre 
înfrângerea,  dominarea  sau  corectarea  voinţei  persoanei;  6)  nu  se  reduce  la  ameninţarea  cu 
violenţa  [102,  p.146-147].  În  mod  special,  evidenţiem  că  tocmai  dispoziţia  alin.(1)  art.189  CP 
RM ne demonstrează veridicitatea ultimei trăsături relevate supra; or, pe lângă ameninţarea cu 
violenţa,  legiuitorul  enumeră  exhaustiv  şi  alte  genuri  de  ameninţări,  precum:  ameninţarea  cu 
distrugerea  sau  deteriorarea  bunurilor,  ameninţarea  cu  răspândirea  unor  ştiri  defăimătoare, 
ameninţarea cu răpirea persoanei. 
Punctând  în  continuare  asupra  definiţiilor  date  ameninţării,  ca  acţiune  adiacentă  a  faptei 
prejudiciabile  de  şantaj,  trecem  în  revistă,  întâi  de  toate,  optica  autorului  Л.Д.  Гаухман  [159, 
p.429]:  „Ameninţarea  reprezintă  înspăimântarea  (intimidarea)  victimei  cu  cauzarea  unei  daune 
determinate”. Mai ample după conţinut ni se prezintă următoarele două interpretări: ameninţarea 
este un act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea, soţul  ei sau o rudă apropiată 
urmează să suporte un rău, constând în săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare [3, 
p.394], temere care o pune în situaţia de a nu mai avea resursele psihice necesare pentru a rezista 
constrângerii [100, p.231]. 
În  context,  prezintă  relevanţă  pentru  studiul  nostru,  dar  mai  cu  seamă  pentru  practica 
judiciară,  interpretarea  cauzală  reţinută  în  pct.5  al  Hotărârii  Plenului  CSJ  a  RM  nr.16/2005, 
potrivit căruia ameninţarea se exprimă prin influenţarea psihică a victimei, care o determină să 
adopte o conduită cerută de făptuitor. Ameninţarea se exprimă în promisiunea aplicării anumitor 
măsuri (a violenţei, inclusiv a omorului; a răspândirii unor ştiri defăimătoare; a deteriorării sau 
distrugerii bunurilor; a răpirii) în raport cu victima, rudele sau apropiaţii acesteia, în cazul în care 
victima nu va îndeplini cererea făptuitorului. În acelaşi sens, Iu.Larii [89, p.208]  stabileşte, just, 
că, indiferent de genul de ameninţare, oricare ar fi el,  suntem în prezenţa unor forme de influenţă 
asupra  voinţei  victimei  în  scopul  determinării  ei  de  a  transmite  patrimoniul  extorcat,  iar  după 
orientarea, caracterul şi intensitatea influenţei ele sunt asemănătoare. 
În teoria dreptului penal se susţine, pe bună dreptate, că ameninţarea poate evalua în două 
ipostaze:  ameninţare-faptă  şi  ameninţare-consecinţă  [177,  p.11].  Transpunând  această  viziune 
tematicii  abordate,  reiterăm  că  prin  esenţa  şi  conţinutul  său  în  cadrul  infracţiunii  de  şantaj 
ameninţarea apare în postură de faptă, nu de consecinţă. În acelaşi timp, nu putem fi de acord cu 
definiţia  dată  ameninţării-faptă:  „Influenţare  asupra  psihicului  unei  persoane  concrete,  asupra 
unui grup de persoane, asupra comunităţii în ansamblu, care se rezumă la existenţa unei hotărâri 
subiective de a cauza daune şi la posibilitatea reală de survenire a acestora” [177, p.11]. Aceasta 
deoarece  nu  are  nici  o  relevanţă  juridico-penală  dacă  a  existat  sau  nu  în  realitate  năzuinţa 
făptuitorului de a realiza ameninţarea. Este suficient ca făptuitorul să se bazeze pe ameninţare ca 

---